weblogu’ lu’ maK

Nu mă pot abtine, trebuie să vorbesc niţel despre ultimele evenimente din ultimele zile.

Vorbesc despre isteria din Italia, despre bilbele politicienilor români, despre noul nivel de rahat în care am intrat.
De sute de ani stăm cu deştu’ în gură şi privim nătîng cum mai marii noştri ne “conduc” cu drag şi spor spre al ţării viitor(adică spre groapa comună).

Ne-am făcut-o singuri, şi tot noi ne plîngem de milă şi aşteptăm ajutor: de la americani(unii încă îi mai aşteaptă să vină să ne elibereze), de la UE care ne dă acelaşi lucru numai că începe cu m şi se termină cu uie, şi aşa mai departe, mîine poimîine îi vom aştepta pe extratereştri, numai nu cumva să ne rezolvăm noi problemele.

Ne pricepem grozav la sezători, să discutăm şi să comentăm visavis de orice, mai puţin să punem osul la treabă. Toţi românii sint meşteri în politică, mai puţin atunci cînd chiar contează, anume la vot.

Rromii sau mai popular, tiganii.

“Ei sint vinovati”.

Asta a fost tot ce au fost in stare romănii sa facă.

“Noi nu avem nici o vină, nu ne oropsiţi. Avem drepturi.”

Italienii? Reacţie firească sub dirijarea politică(sezon electoral): “Afară cu românii!”

Circ, Într-un singur cuvînt. Şi o merităm cu vîrf şi îndesat pentru nepăsarea de care dăm de atît timp dovadă.
Care e motto-ul românilor? Simplu:

Fiecare cu pizda mă-sii.
După mine, potopul!
Mie să-mi meargă, de restul mi se rupe.

În cazul asta chiar nu ar trebui să mai comentăm cînd ni se dă în cap pe afară.
Ce a făcut statul român pentru rromi? Puf si binefaceri, doar sint minoritate. Nu spun că nu trebuie ajutate comunităţile de rromi. Dar una e să ajuţi şi alta e să îndrepţi o problemă, aşa cum e firesc. A preferat să inchidă ochii. Să-i ajute, dar nu să corecteze, controleze elementele infracţionale.

E mai simplu să te speli pe măini: “Sînt ţigani, nu români.” Şi totuşi, au paşapoarte româneşti.
E mai usor să te faci ca plouă, decît să priveşti soarele în ochi.
E mai facil să dai vina pe italieni, pe ţigani, decît să îţi recunoşti incompetenţa şi delăsarea.

Cînd va veni ziua aceea în care vom realiza că nu putem merge înainte singuri, ci doar uniţi,
Cînd va întelege românul că dacă ţara o duce bine şi lui îi va fi la fel de bine?

Mă tem că prea tîrziu.

Nu scriu, din motive obiective, tehnice, mi-a murit papagaglu, a fatat broasca, mi se rupe, mi se falfaie, mi se-nbrehane, mi se-ndoaie, am urechile clapauge, sint chel, ma dau cu gel, treaba mea, degeaba, de tot, te lingi pe bot, aiurea-n-belesticopter, te-a intrebat cineva ceva, ce te bagi, de prostia ta, de la tine pin’la mine e distanta mare chiar de vi calare, ba p’a lu’ stimata ma-ta, cine zice ala e, mi-e scirba, mi-e sete, las-o jos ca behaie, mergi la oi de-o vrei asa, nu mai am rabdare, cineva undeva moare, in timp ce pe altii in cotoare ii doare.

Acesta e un medicament de bagat in cap pe cale orala, se elibereaza fara protectie, daca aveti probleme cu capu’ la medicul vostru dentist ginecolog sa mergeti trebuie.

Si mai du-te naibi’ stimate membru de partid.

Uau, ce titlu lung.

Ma rog, in peregrinarile mele prin al meu ………………………(aici cititorul e liber sa adauge un epitet pe care il considera potrivit) oras natalo rezidential Timisoara, am dat peste ceea ce vei privi mai in jos.

Nimic deosebit de la distanta asta, o usa prost inchisa cu o foaie lipita din abundenta cu banda adeziva. Dar vai, ia priviti ce prost e inchisa:

Da, trece aproape oricine daca vrea. Bun acum sa privim cu cine se invecineaza intrarea aceasta:

Deci unii care fac lichidari judiciare, ergo unii care e cu legea, banii alea alea. (formulare intentionata nu te umfla in orez).

Si acum, afisul in sine, cel care va explica totul:

E clar? Usa s-a incuiat din cauza hotilor, cheia e in stinga (pentru cei mai prosti, e linga), si daca aveti nevoie sa intrati comod solicitati cheia, hotii vor intra ei pe sub usa, literalmente.

Incepe actiunea. Sau mai adevarat: Continuarea prologului.

Nu mai avea un nume. Acesta disparuse din momentul în care luase cumplita hotărîre de a se autoînscăuna în poziţia de judecător, juriu şi călău al ţării.

Numele său nu mai exista pentru că îşi desfinţase complet identitatea. Acte, poze, diplome, menţiuni, fişiere, totul era sters, ars, furat. Nici casă nu mai avea. Acum se întorcea la volanul falsei maşini de poliţie la motelul mizer de margine a bucureştilor. Ploaia se înteţise. Privea absent miscările rapide ale ştergătoarelor pe parbriz, luminile ce se succedau pe măsură ce trecea pe strazile pustii. Imagini legate de ultimele zile i se perindau sporadic prin minte în timp ce o parte din el era concentrată la condus.

“Bani. Dacă ai destui bani poţi întoarce lucrurile cum vrei” A fost prima lecţie pe care a învăţat-o cînd a iesit din spital, din comă, din recuperare, din durere. Cea fizică. Cea sufletească devenise parte integrantă din psihicul său. Era precum un tovaraş de drum care îl urma peste tot, îl menţinea pe direcţia potrivită.

A început prin a vinde tot ce avea. Casa unde statuse cu ea. Maşina lor. Toate lucrurile ce aveau o valoare şi pe care ea le atinse vreodată. Restul a devenit cenusă, arse odata cu vechea lui identitate. Astfel încropise o mică avere pentru unii, o fărîmă pentru ce avea el nevoie să facă.

Al doilea pas a fost obţinerea informaţiilor. Urmate de pregătire. Angajase pentru asta un bătrîn ofiţer instructor al forţelor speciale. Îl găsise cufundat în mizerie şi neputiinţă, ducîndu-şi zilele cu pensia “generoasă” a statutlui. Condiţiile au fost simple. o viaţă mai bună contra unei instrucţii de fier desavîrşite, fără întrebări.

Au fost cele mai dure 6 luni din viaţa sa. Dar din tînărul grăsuţ, dezordonat, lipsit de coordonare, devenise un pachet ucigaş de muşchi şi creier. Mai important, acum căpătase unele legături în lumea armatei şi în cea interlopă.

Pregătirea de programator bancar i-a fost cea mai folositoare. Banii. Cel mai usor de procurat, mai ales de la cei care îi obţinuseră în acelaşi fel. Acum era pregătit.

Ziua 1.

Seara era linistită pentru păsările ce se cuibăreau prin copacii ce înconjurau cladirea castel a Papuşarului.
Ivănescu şedea la biroul său, urmărea cu un ochi buletinele de ştiri ce erau difuzate în acelaşi timp pe 4 posturi naţionale, în timp ce primea raporturile electronice ale secretarului.

- Nimic în presă momentan, bombăni în barbă Ivănescu.

” Ce se aude de justiţiarul necunoscut? ” tastă el nerăbdător.
” Nimic nou deocamdată domnule. Am identificat IP-ul ce a trimis mail-urile, dar specialiştii noştrii încă lucrează la identificarea sursei originale. Se pare că a folosit mai multe legături suprapuse.”
” Nu mă interesează, pînă dimineaţă să-mi afli locaţia ” veni răspunsul Păpuşarului.

- “…iată primim o ştire de ultimă oră. La adresa redacţiei a sosit un email…”

Ivănescu privea din ce în ce mai furios ecranele televizoareleor, pe masură ce pe toate posturile apărea ştirea de ultimă oră şi era prezentat mail-ul ce conţinea avertismentul nebunului. Deodata se ridică, cu o singură mînă mătură de pe birou cele 5 monitoare care se prabusiră cu un zgomot puternic peste parchetul ceruit impecabil. Işi aranjă calm costumul, apasă butonul interfonului:

- Vino aici. Trebuie să schimbăm strategia…