2007 January » weblogu’ lu’ maK
30th January 2007

Fobii, temeri si alte brizbrizuri

Rock, ca de obicei, esti o imensa sursa de inspiratie. Promit sa-ti ridic statuie numa’ sa vina primavara ca acu nu prinde cementu’

Te completez asadar la fricile astea.

Completari

Mi-e frica de viata.
Stai linistit in coltu tau ca vine mandea si iti ia glanda si gata, ai scapat

Mi-e frica de lupi, lei, tigri si alte rozatoare colturoase teribil.
Cin’ te pune iepuras sa fi toata ziua cu botu’n’ descoperi canal?

Mi-e frica de soareci, sobolani
Bleeeaaah Pleaca cu scirbosheniile astea de aici.

Mi-e frica de viteza.
Daca nu ti-e frica de intuneric inchide pliscu’ si okishorii puisor. Daca da, ia o gura din sticla asta!
KIDS, DO NOT DRINK AND DRIVE

Mi-e frica sa merg cu avionu’.
Statistic vorbind, e cel mai sigur mijloc de transport. Scrie si pe cutia neagra. Oricum gindeste-te ce bine le faci alor tai ca vor primi o caruta de bani de pe tine.

Mi-e frica de pisici.
Te crezi soarece sau ce naiba? Poftim un biscuite poate iti trece.

Mi-e frica de paianjeni.
Aici n-am ce-ti face. Da-i cu spray-u! Da-i cu spray-u!

Mi-e frica de serpi.
SSSSSseriossssss?

Mi-e frica de straini.
Inseamna ca faci pe tine acu cind citesti asta.

Mi-e frica de viitor.
Si mie. Hai sa fugim in trecut. Sau mai bine treci pe la caserie si ia-ti banii inapoi, ca e naspa filmu’.

Mi-e frica de spatii inchise, aka is claustrofob.
Casca okii larg, intinde mainile inante, acu’ inapoi, doi pasi la stinga, doi pasi la dreapta. Asa, dansezi bine, stiai?

Mi-e frica clowni.
Muaaaahhhaaaaaa.

Mi-e frica de Dumnezeu.
Si lui la fel de ce timpenii poti face. Asta emotivul pentru care te lasa in pace. Oricum te prinde el la colt si ti-o iei.

Mi-e frica…Eeeee gata, ti-o fi de ajuns, mai ia o pauza.

posted in Funea cica | 1 Comment

30th January 2007

Muzica

N-am vorbit niciodata de asa ceva. Aparitia ei e strins legata de ivirea sunetului. Omul descopera muzica odata cu primul marait, primul urlet. E clar ca pe atunci muzica nu era la fel de melodioasa. S-a dezvoltat prin nevoia omului de a comunica cu zeii, prin nevoia mamelor de a-si linisti si adormi pruncii. Au aparut primele instrumente rudimentare, incepind de la 2 pietre lovite si trecind la primele intrumente de percutie.
Eu cel putin asa cred ca toba e primul intrument muzical.
Da asa e, am verificat.
N-am gind sa prezint istoria muzicii daca asta crezi. Am spus cite ceva de aparitia muzicii in loc de introducere.
Muzica este in continua evolutie. Zilnic apar sunete pe tot globul. E drept, nu toate sunt cu un efect pozitiv asupra omului. Ei, aici vroiam sa ajung.
Efectele muzicii.
Sunt sigur ca fiecare a fost miscat de o melodie. Fiecare avem o melodie sau mai multe piese, bucati, arii, instrumente care ne ung pe interior cind le ascultam. Te simti improspatat, energizat, intr-un cuvint te simti foarte bine cind asculti asa ceva.
Cum de?
Mai ales ca asta se intimpla chiar la o prima auditie. E ca si cum am intra in rezonanta cu anumite sunete. La fiecare este o mica diferenta, exista un model(configuratie) ce odata atinsa de sunete, ne aduce in starea pe care o pomeneam mai sus.
E o sursa de energie. Asta se stie inclusiv din biblie nu? E povestea aceea cu strigatul unei armate ce a prabusit zidurile unei mari cetati.
Este o energie cu 2 taisuri. Asa cum am zis, poate evea efecte pozitive sau negative asupra omului. E suficient sa observi cu atentie diferitele comportamente ale spectatorilor la diferite genuri de concerte.
Observatiile acestea ma fac sa cred ca unele genuri de muzica ar trebui stirpite, interzise. Normal ca asa ceva nu se va intimpla in curind. Ar presupune ca omul sa devina constient. Ori, inca sau poate niciodata nu am ajuns la pragul acela de evolutie.
Ce fel de muzica asculti? S-ar putea ca raspunsul la aceasta intrebare sa iti ofere explicatii pentru unele stari ce le-ai avut si nu ai stiut de ce.

posted in Din mansarda | 2 Comments

29th January 2007

Gindul din gind.

E luni.
Iar.
Incepe inca o saptamina.
Se termina inca o luna.
Vine alta.
Si uite asa trece timpul si eu scriu aici fara a avea o minima idee despre ce voi tasta mai departe.
E doar un exercitiu, nu te impacienta, e posibil sa iasa ceva interesant de aici, asta daca ai rabdare sa parcurgi rindurile si eventual sa citesti printre ele.
Nu? No problem. Urmatorul.
Urmatorul rind.
Am tras mita de coada in ultima vreme.
Nu i-a placut.
Nici mie, facea prea mult zgomot si imi zgaria timpanul. Asa ca am zis sa-i dau drumu’ si sa incerc altceva.
Ai observat vreodata ca poti scoate o gramada de chestii din tine chiar si cind nu ai nimic de zis sau mai bine scris, chiar cind nu vrei neaparat sa zici ceva?
Cum se intimpla acum la mine.
Rahat.
Am fost intrerupt. Mai si ce bine le ziceam…
Sa revin.
Pe dracu, mi-am pierdut ideea ce nu o aveam.
Nu-i asa ca e al naibii de enervant cind esti in mijlocul unei fraze, idei, revelatii sau alta chestie de asta deosebit de productiva si vine unu sau una bucata idiot si te intrerupe, iti taie macaroana de parca e bucataria lu’ masa?
Ar fi minunat sa te poti incuia undeva intr-un colt al mintii sa nu mai auzi, vezi, nimic decit ceea ce faci in momentul respectiv. Stiu ca teoretic exista persoane care pot face treaba asta.
Eliminarea oricaror stimuli. Meditatia pura.
Oare cum o fi? Sa fi doar tu si gindurile tale?
Nu auzi, nu vezi, nu mirosi, nu simti absolut nimic. Esti doar tu si cu tine. Pare o perspectiva interesanta?
Nu stiu, prima chestie care imi vine in minte e intrebarea: si ce dracu’ o sa fac? Despre ce? Cum? Unde?
Cu cine nu mai intreb ca asta e la mintea cocosului sadic. E clar ca nu mai e nimeni la mijloc.
E infricosator pentru cine se teme de singuratate. Adica nu mai e nime’ pe aici?
Alloo?
Nimic, nici macar un ecou.
Si e intuneric.
Din moment ce nu vezi nimic nu ai cum sa distingi culori nu?
Nu poti face nici o miscare pentru ca nu ai corp.
Nici aloo ala nu a existat de fapt, pentru ca nu poti vorbi.
Nu poti face nimic in afara de ginduri. Ginduri care momentan sunt toate intreptate intr-o singura directie: unde sunt? de ce nu vad nimic?
Se face o verificare a tuturor receptorilor si se constata zero activitate pe linie.
Initial e panica necunoasterii, respingerea starii, cauti o poarta, o farima de lumina, un gram de sunet, ai accepta chiar si ceva neplacut numa sa fie ceva, da’ pauza.
Esti doar tu, de fapt nu esti tu, pentru ca tu simti, vezi, auzi, mirosi.
Nimic din toate astea.
Intrebarile continua sa curga neintrerupte de nimic din afara. Si constati ca totusi e ceva.
E gindul ce l-ai avut cind ai intrat in aceasta stare. Doar el, nimic altceva. Lacom, hulpav, te napustesti asupra lui, il intorci in stinga, in dreapta, peste cap, il diseci, savurezi fiecare particica din el. Si de aici se ivesc alte si alte ginduri strins legate de cel de la ce ai pornit. Daca era o problema gindul initial, acum ii vezi toate solutiile posibile si imposibile. Solutii, metode, pasii ce trebuie parcursi in fiecare varianta, iar daca te concentrezi mai mult poti intui chiar si efectele ce survin solutiei alese.
Sublim.
Nu trebuie sa cauti iesirea, vei iesi doar cind ai epuizat subiectul.
Lin, fara nici un alt gind in plus decit cel ales de tine.

posted in Din mansarda | 1 Comment

25th January 2007

Alta zi, alti neuroni morti

Sint singurul sau a mai observat cineva ca in ultmii ani timpul se scurge mai repede? Si nu-mi spune ca e o impresie lasata de ritmurile cotidiene. Uite, mie nu-mi vine sa cred ca au trecut deja ultimii 10 ani. Un deceniu de cind am parasit bancile liceului. Nu-mi vine sa cred ca au trecut acesti ani.
Nu, nu este nici o aniversare azi, nu am nici o criza existentiala, doar ca am intors ochii spre aceea perioada si am fost surprins sa gasesc atitea zile, saptamini,luni in urma.
Si nici melancolic nu sunt. De fapt n-am inteles niciodata pe cei care spun ca le este dor de anii de liceu, ce frumos era pe atunci etc. Eu cind aud genu asta de vorbe siropoase ma gindesc la un singur aspect, si anume ca persoana respectiva este “melancolica” dupa cel sau cea care era pe atunci, nu dupa vremea respectiva, ergo, uitandu-se in oglinda azi nu-i place ce vede si automat isi cauta alinare in trecut: “Ce vremuri pe atunci, ce chestii am facut pe atunci…ce frumosi au fost anii aceia”, bla bla bla.
Ce ati facut pe atunci si nu mai puteti face acu’ mai?
Bine, sa lasam liceul ca e perioada primelor experiente si poate unii nu mai sunteti in stare sa aveti fiorul primului, primei……….aici lasati imaginatia sa completeze ce vreti voi.
Sa luam urmatorii ani, anii asazisei maturitati, asazisa pentru ca unii se maturizeaza mai repede, mai tarziu de virsta de 18 ani, altii niciodata. Asadar, in urmatoarii ani ce ati facut de nu se mai poate trai ci doar amintii?
Unii au savurat anii facultatii, evident partea in care nu e vorba de invatatura. Altii au urmat o profesionala, altii au intrat direct in cimpul muncii, altele au dat la IMM(Io Ma Marit)
Voi trata prima categorie cu o lingura de a treia, intrucit asta a fost experienta mea.
Fackulta, pentru mine au fost 4 ani de:
- invatat in perioada sesiunilor, preferabil cu 3-4 zile inainte de examen, urmind a uita tot dupa exceptie o materie sau doua pe an. Zau daca vad ceva dupa care sa fiu melancolic aici. In afara de formarea de analiza si sinteza, de fapt continuarea acestei formari, nu e nimic de retinut, tot ce au incercat sa ne bage pe git a fost inutil. Realitatea a fost cu totul alta. Sa vreau sa mai trec prin perioada asta? No fucking way! Daca mai vreau sa invat ceva, o pot face singur. Alte diplome? Masterate? Nu multumesc, hartia igenica e mai eftina si mult mai placuta la atingere.
- viata de camin cu placerile si neplacerile ei. Recunosc, au fost femei, chefuri, betii, paranghelii, bairame, dar au fost si dat la rate, mahmureli, certuri, batai. Si scuza-ma, nu mai doresc sa stau intr-o camera de 3 pe 4 cu inca 3 tipi. Din nou, nimic ce as vrea sa retraiesc.
- primul job. Bleeeahh. Nu ai nici un fel de experienta, esti pushtiu, junioru’, ala care e tot timpu trimis sa cumpere tot felu pentru aia “cu cheag”. Nimic nu e cum ai invatat tu ca e de fapt, tre’ sa te adaptezi la realitatile zilei, sa iti misti curu’ sa te faci remarcat, poate ajungi mai sus, ma rog, tot felu’ de dulcegarii de astea de mi-e greatza si acuma.

Si acu repet intrebarea. Ce mama drequ’ a fost asa de placut in anii astia si nu mai poti face in prezent?

Femei? Sunt mai multe femei decit barbati pe glob, ai de unde alege, iti plac studentele? Cu atit mai bine, si lor le place experienta ta de viata(a se citi banii tai, masina ta, prestanta ta)
Bautura? E pe toate gardurile, bani sa ai, de altfel, ultimu cersetor face pe zi de o sticla de vodka. Nu-ti place sa bei singur? Treci dimineata la prima ora in orice circiuma si vei avea companie pe alese, de la profu’ ce se “trezeste” inainte de a merge la cursuri, pina la muncitoru’ de santier.
Chefuri? Aici e intradevar mai complicat a recreea atmosfera de atunci, dar cu neste bautura rezolvi problema. Iti aduni prietenii cu aceleasi gusturi si puteti merge intr-un bar, stripclub, discoteca.
Facultatea? Mai sint si de astia. No problem, oricind te poti inscrie la una.

Concluzie. Cine se simte batrin, acela va tanji dupa anii respectivi, intrucit nu mai e acelas om. Acum are grija zilei urmatoare, jobu-ul, cariera, banii, casa, masina si e incapabil a se detasa de toate astea, nu mai stie cum sa traiasca.
Noi ceilalti suntem neschimbati, din punctu’ asta de vedere evident. Inca zimbim cind vedem soarele pe cerul albastru, luna si stelele pe cer, suita culorilor oferite inca moca de natura, si multe altele.

Timpul trece, nu-l pierdeti cu melancolii sau cu mizerii, griji, stres.
Traiti, neuronii mor.

posted in Din mansarda | 1 Comment

22nd January 2007

100

E frumos numaru’ asta. Am rumegat mult cam ce naiba sa scriu aici pentru a “celebra” insemnarea cu numaru’ asta.

Un banc? Neaahhh. La ora asta nu am chef, de altfel nu e blog de bancuri, am pus si eu citeva la vremea lor unele care mi s-au parut reusite. In categroia de “Funny Stuff” am sa postez de azi incolo doar cele mai noi chestii, si respectiv bancuri ilustrate de genu’ aluia cu submarinele, adica unu pe saptamina in cazul cel mai fericit.

Politica? Poate ai observat ca am cam lasat-o moale cu tema asta. De ce? In primu’ rind sunt prea dezgustat de ce se petrece in domeniul asta, si pe linga asta sunt deja prea multi care trateaza acest subiect cu relativ succes. In al doilea rind, audienta mea e prea redusa. De altfel, nimeni nu a comentat nimic la aceste insemnari. Ergo, nu am cu cine sta de vorba. Daca sau cind se vor schimba lucrurile, voi revenii la aceasta categorie.

Poezii? Aici postez doar cind mai ma chinuie talentu, ori versuri nu imi vine sa fac prea des, sunt prozator nu poet hihihi.

Chestii de pe net? Nu prea am inclinatia de a posta lucruri care nu-mi apartin, decit daca sunt foarte, foarte interesante, amuzante, etc.

Pentru cultura ta? Ramine de vazut, poate cindva voi continua…

Portofoliu? Cind mai fac ceva deosebit vei vedea.

Din copilarie? N-am observat sa intereseze pe cineva subiectu’ asa ca…pauza pentru moment.

General. Aici am pus de-a valma tot felu de subiecte. Unele din putu gindirii, unele serioase, unele fantezie pura, altele aberatii pe cimpie, vor mai venii si altele, nu schimbati canalul, caci nici nu stiti ce pierdeti hihi.

Practic ce am zis cu insemnarea asta? Mai nimic stiu, doar am facut un soi de retrospectiva si ti-am zis cam ce si unde va urma.

Acestea fiind zise, la mai multe si la mai bine!

posted in Fara nume | 0 Comments

15th January 2007

Fragmente de ginduri

Cred, sau hai sa zic, am convingerea ca psihicul uman este unul dintre cele mai mari mistere cu care s-a confruntat vreodata cineva. Nu ma injura dar de altceva nu imi vine sa vorbesc acum. E mare si este mister pentru ca nu e ca orice sistem fizic ce poate fi analizat si sintetizat metodic si fara gres. Nimeni nu cred sa fi reusit 100% sa il decripteze incit orice reactie, orice actiune, sa aiba o explicatie sau o cauza concreta descoperita. Daca ar fi reusit careva, nu am mai fi surprinsi de unele fapte ale semenilor nostri, ci dimpotriva, am putea anticipa si opri, pe cele cu efect negativ, practic am atinge perfectiunea mai ales ca si societate. Daca e sa luam una din componente (una dintre cele cunoscute) si anume constiinta, si am face o comparatie intre indivizi, am realiza ca doar la constiinta exista zeci de deosebiri, variante de reactie si comportament. Exista deosebiri chiar la acelasi individ. In fond, omul este o mare variabila. Poate fi controlat si manipulat prin diverse metode, dar niciodata nu a existat o siguranta de 100%, intotdeauna au aparut exceptii care sa se abata de la tiparele cunoscute, stabilite, experimentate. Omul este previzibil intr-o mare proportie, dar niciodata in totalitate, cel putin nu inca.

In acest moment stau si ma intreb ce m-a apucat de scriu toate astea acum si aici, nici eu nu stiu.

In alta ordine de idei, nu am reusit sa ma anticipez nici macar pe mine.Si cine ma cunoaste mai bine decat chiar eu? Si totusi reusesc sa ma surprind uneori.

Am o idee interesanta in ceea ce priveste „deja-vu”-ul, sentimentul acela ciudat cand traim un eveniment cu senzatia ca e de fapt o amintire. In opinia mea, indiferent cat de neesentiala este intamplarea, la mine au fost cateodata si simple imagini, situatii banale, senzatia apare, cred eu, din cauza ca in momentul respectiv tocmai am trecut printr-un punct al existentei care nu putea fi ocolit. Daca ar fi sa reprezentam viata asemenea unui grafic de functie (nu chiar la propriu, ci doar ca si grafic), in acest desen exista puncte critice, sau fixe daca vrei, prin care trecem, restul fiind la liberul arbitru, ei, in momentul trecerii prin unul din aceste puncte, avem senzatia ca am mai trait candva acea intamplare, aceasta fiind de fapt confirmarea ce o avem ca trebuia sa trecem pe acolo. E farama de premonitie ce o avem cu totii.

Oare ce se ascunde in cele 80-90 de procente din creier pe care nu le folosim? Sa fie un rezervor de experiente acumulate de-a lungul miilor de vieti anterioare? Cunostinte uitate si ingropate la care nu vom avea acces niciodata? Sau e vorba de doar un spatiu de depozitare pe care am uitat sa il folosim sau vom invata sa il utilizam la timpul potrivit? Se spune ca sufletul omului se afla localizat undeva in cosul pieptului. Sa fie evolutia mutarea acestuia in acel spatiu nefolosit? Astfel realizandu-se o fuziune intre ratiune si simtire? Daca stau sa ma gandesc ar fi destul de logic. Se spune ca gandim cu capul si actionam sub impulsul inimii. Unirea celor doua componente ar presupune o armonie fara precendent. Constientizarea subconstientului. Trezirea din somnul ancestral al subconstientului ar putea fi cheia tuturor misterelor.
Probabil in momentul acela nu am mai dormi, nu am mai avea nevoie de hrana, am avea controlul absolut asupra fiintei noastre, pana la ultima celula, asta daca am mai avea o forma fizica. Sau poate am avea o forma fizica doar o perioada, apoi am deveni pur si simplu un flux de energie, un camp, nemuritori.

posted in Din mansarda | 0 Comments

14th January 2007

Multumesc ca existi

Privesc la florile de crin
In noaptea tirzie
Si nu mai pling, nu mai suspin
Speranta e vie
Caci flacara fost-a aprinsa iar
De sufletul tau blind
Chiar cind credeam ca e-n zadar
Sa mai umblu pe acest pamint
Mi-a disparut singuratatea, tristetea apune si ea
Zimbesc, privesc, rid, traiesc cu adevarat
Pentru c-ai aparut tu in viata mea

posted in Poezii | 1 Comment

13th January 2007

Tag! Your’it ! Sau ceva de genu asta.

Tre’ sa recunosc ca nu fac parte din categoria celor care au grija sau inspiratia de a posta ceva pe blogul propriu in fiecare zi.
Eu scriu cind, cit si ce am chef si daca am chef. Nu sunt citit exhaustiv si nici atit de comentat si nici nu-mi pasa.
Asta e motivul pentru care am fost recunosc surprins de taguiala lui Sebi. M-am googaluit si eu sa vaz prin alte locuri cam ce vrea sa fie exercitiul respectiv. Buuun, in mare e ceva de genu ca se trezeste unu care detine blog cu o idee, ma rog intrebare si o baga la el acolo, avind grije sa lanseze respectiva intrebare si catre alte bloguri prin adaugarea de link-uri catre blogu respectiv adica l-a tag-uit pe respectivu. Ce face respectivu? Pai obligat de legea nescrisa a bloggerului in primu’ rind baga si el un post in care rapsunde la chestiunea lansata si evident da mai departe. Cam asta ar fi taguiala.
Mesaj pentru cei care vor gindi(mai greu cu comenturile pe aici pe la mine ca lumea e putina si rusinoasa) ca autorul acestui post face pe desteptu cind povesteste despre ce ii vorba cu taguitu respectiv: “Hai sitctir! Zi zau cu limba scoasa! Uite ca eu nu eram sigur ca asta vrea sa zica si am cautat sa vad, si am si scris despre asta pentru altii care la fel poate nu stiu cu ce se maninca.”

Ok, deci ne-am lamurit. Despre ce era tagu? Asa, 5 secrete. Hmmm. Buna asta, adica sa spun eu cinci lucruri secrete? Pai atunci ar inceta sa mai fie secrete nu? Va trebui sa te multumesti cu ce voi binevoi eu sa iti zic.

1.Tot ce scrie la categoria “din copilarie” este adevarat, face parte din viata mea. Sunt lucruri traite, pe atunci nu existau bloguri, e blogul meu de atunci as putea spune.

2. Sunt in genere un tip prea rational pentru a putea fi optimist sau pesimist. Nu sunt de nici un fel. Traiesc viata asa cum reusesc sa mi-o fac si asa cum mi-e data de altii. Nu cred in nimic doar pentru ca altii o fac, doar in mod exceptional pot accepta o stare de fapt fara a vedea o dovada concreta care sa mi-o confirme.

3. Am convingerea ca in afara situatiei in care populatia maicii Geea se va trezii la realitate, in urmatori 10 ani in cel mai fericit caz 20, nu vom mai avea grij precu preturile, politica, footbalul, manelele sau telenovelele ci una singura supravietuirea.

4. Una din calitatile mele ( sau defect depinde cum vrei sa o iei) este curiozitatea. N-am avut de lucru si am mers in sus pe ramurica asta de taguri. Adica am aflat virful romanesc al acestui tag. De unde a rasarit adica, cine vrea sa afle n-are decit sa mearga din tag in tag mai sus.

5. Si asta e mai mult decit important daca reusesti sa citesti lucru asta cu mintea, viata nu are nici un sens si nici un scop decit acela pe care ai ales tu sa il ai, nimeni niciodata nu va venii sa te lumineze daca tu nu esti in stare sa o faci.

In rest, eu sint rodul imaginatiei mele.

Era sa uit. Trebuia sa dau mai departe nu? Asta ar presupune sa am 5 proprietari de bloguri despre care as vrea sa aflu oaresce, sau ceva de genu asta, imi pare rau, nu-i cazu’, daca vreau sa aflu ceva intreb, nu trimit tag-uri.

posted in Fara nume | 0 Comments

7th January 2007

Din arhiva, un omagiu umoristic

Textul de prezetare citit pe
un fond de muzica clasica

Vocea Capitanului: Mmmuzica clasica…(pauza scurta)Ultima frontiera. Acestea sunt calatoriile navei mmuzicale SS Sava, intr-o continua mmisiune acea de a gasi ritmuri noi si straine, de a merge acolo unde nici un meloman nu a ajuns vreodata.

Personaje:

-Capitanul Iosif Sol Sava

-Nr Unu Mihai Godoroja

-Sublocotenentul Pop

-Computeru

Decor:O camera mare care seamana cu puntea de pe SS Enterprise cu deosebirea ca pupitrele sunt doua piane,mai in spate sunt trei scaune cu masa in fata.

Personaje:Sublocotenentul Pop si Godoroja care tocmai a iesit din turbo-dulap de unde se aude un zgomot ca de apa trasa la buda.

Godoroja: Ce se intampla aici domnule Pop ?

Pop: Suntem pe cursul ariei a doua din sonata a 4 de Bach.

Godoroja: Pe dracu’! Computer, schimba pe bucata aia de jazz din programul Godoroja unu.

Pop:Dar, capitanul m-a pus pe cursul asta.

Godoroja:Pana vine capitanul eu sunt jazz-manul aici.Capitanul lucreaza si nu trebuie deranjat.

Decor: Cabina capitanului. Peretii sunt tapetati cu poze si postere cu personalitati ale muzicii clasice cu dedicatii masluite.Capitanul este la birou si doarme cu sforaituri.Se aude un Bip si vocea computerului care este a lui Pavarotti se
aude gros:

-Trezeste-te capitane!

Capitanul tresare, scoate 2-3 horcaituri si sforaie in continuare. Computerul recurge la singura solutie posibila. Din tavan coboara o chitara electrica care incepe un motiv rock.

Capitanul sare in sus si pune mana pe primul lucru aflat la indemana si il arunca inspre chitara. Muzica se opreste.

Capitanul: Gata,gata,m-am trezit, nu trebuie sa ma mai torturezi. Ce,vrei sa ma omori in somn? Ce-ti trebuie? Eram in mijlocul unei intruniri importante.

Computerul:E timpul jurnalului .

Capitanul:A, da, da, don’t tell me, don’t tell me. Inregistreaza. Jurnalul melomanului, aaa, pardon, jurnalul capitanului: Data muzicala : Sol La 44902.223.Nava tocmai a intrat intr-o nebuloasa purpurie, gazele au patruns in nava prin invelisul…

Computerul: Capitane,iar ati ascultat pe Bach aseara ?

Capitanul: …am probleme cu dobitocul de Godoroja care devine din ce in ce mai bulangiu. L-am prins intr-o zi in turbo-dulap incercand sa dezlipeasca posterul cu Motzart pe care l-am furat cu atata greutate din centrul cultural al flotei, mmuzicale.

Computerul intervine cu o arie muzicala de Bethowen :

-Alerta ,Alerta .Godoroja a schimbat pe un curs de jazz….

Capitanul iese in graba injurnad.

posted in Funea cica | 0 Comments

7th January 2007

Felie de viaţă…

Ceasul sună brutal în urechile mele. Întind o mînă şi îl opresc.

Liniştea e de-a dreptul divină!

Cît e ceasul? Ah, da, trebuie să fie cam şapte.

Doar aşa l-am pus să sune aseară.

Sunt rupt de oboseală. Exagerez binenţeles.

Şi totuşi,parcă aseară nu mă dureau aşa de tare muşchii.

Care muşchi? Absolut toţi cei care sunt, mai bine zis au fost implicaţi în transportarea mobilei şi celorlalte cutii şi chestii care sunt acum împrăştiate prin apartamentul în care tocmai m-am mutat.

Simt din nou acea imensă satisfacţie de a sta în sfîrşit singur. Singur!!!

Mă ridic din pat şi încep să ţopăi. Nu durează mult, mă împiedic de ceva şi cad precum un sac de cartofi.

Noroc c-am pus deja mocheta. Aterizarea nu e aşa de dură.

Îs prea adormit încă pentru a o simţii.

Da, şi de trei zile, oficial, eu, Cazimir Alexandru stau de unul singur într-un apartament de două camere, şi incă unul într-un bloc vechi deci foarte înalt aşa că cei aproape doi metri ai mei se vor simţi foarte bine aici.

Iar îmi revine durerea aceea de spate.

Noroc că stau doar la etajul unu. Şi asta e suficient avînd în vedere faptul că am cărat de unul singur totul.

Nici acum nu ştiu cum am reuşit să urc patul dublu. Ştiu doar că la un moment dat eram leoarca de sudoare şi ca dupa ce am pus,mai degrabă trîntit ultima cutie pe jos (cu haine din fericire) am aruncat de pe mine ţoalele, de fapt maieul şi pantalonii scurti, am facut un duş ultra rapid, am fixat ceasul şi am adormit ca o buturugă.

Mă hotărăsc totuşi că nu e recomandabil să rămîn pe jos. Aşa că mă ridic.

Ce haos! Nu-mi vine să cred cum am lăsat totul. Şi asta numai că am fost încăpăţînat.

Am vrut să fac totul de unul singur. La inceput maică-mea nici nu a vrut să audă de aşa ceva. De fapt nici n-a fost de acord cu mutatul.

Tata a fost sprijinul meu aici: “Are deja o vîrstă, o stare dacă el vrea să plece pe cont propriu n-ai ce-i face…”

Ceea ce contează e că am făcut-o şi pe asta. De asemenea am renovat apartamentul în timp record. O săptămînă şi nu a fost fuşăreală. Am stat cu meşterii şi chiar am pus mîna ca să fiu sigur că fac treabă bună. Mocheta am pus-o eu.

Mă uit in jurul meu. De fapt dezordine e doar în dormitor şi sufragerie.Bucătăria şi baia sunt aranjate brici. Nu lipseşte absolut nimica.

Îmi fac loc printre cutii. Abia acum observ că am instalat fiecare piesă de mobilier. Aşa că nu-mi rămîne decît să pun lucrurile la locul lor.

Fain! Intru în baie. Văzandu-mă în oglindă observ că am dormit complet dezbracat.

Numa’ bine pot face direct duş. De data asta las apa să fie un pic mai rece. Să mă învioreze.

Iau halatul pe mine. E mai bine aşa. De mîncat nu prea am poftă. Totuşi îmi încălzesc nişte lapte.

Dacă mă gîndesc, mai bine aş mînca ceva. O omletă ar pica foarte bine la stomac.

Trec cîteva minute şi cu burta plină mă întorc în dormitor. Trecînd prin sufragerie (n-am hol, în baie se ajunge prin dormitor sau bucătărie) remarc faptul că totuşi în dormitor e ordonat faţă de cealaltă cameră.

Mă îmbrac repede. Azi trebuie să termin cu despachetatul. Mîine cel tîrziu.

Ce-i azi? Marţi. Iar nu am fost la cursuri. Totusi e prima oara cînd lipsesc din motive obiective.

Prietenii mei nici nu ştiu încă. La treabă!

Hait! Sună telefonul!

Sună, sună, dar unde e?

Mă ghidez după sunet cînd deodată îl văd la îndemînă pe dulapul de haine.

Ridic receptorul, se aude tonul şi în acelaşi timp sună iar.

E clar, e mobilul.

Ce imbecil, normal că e mobilul, nici măcar mama nu ştie numărul de telefon al apartamentului.

Şi nici nu-l va şti o perioadă.

Găsesc cu greu telefonul în haina din cuier. În sfîrşit răspund:

-Da.

-Te-ai trezit?

Ce întrebare desteaptă.E Andi.

-Da.

-Sper ca n-ai uitat ca azi mergem la firma aia .

-Pentru contract?

-Da.

-La ce ora era întîlnirea?

-La două.

-Perfect. Mersi ca mi-ai amintit. Te salut.

-Ciao.

Asta îmi place la Andi în afaceri: întodeauna scurt şi cuprinzător la fel cu mine,de aceea ne înţelegem noi aşa bine chiar dacă teoretic eu sunt şeful şi el e secretarul.

Mă uit la ceasul de pe perete. E nouă jumătate.

Aşa că am la dispozitie cam două ore să fac ceva ordine.

La treabă! Încep cu dormitorul. Aici nu sunt aşa de multe de aranjat.

Încep prin a despacheta toate hainele. Le aranjez cu meticulozitatea mea specifică.

Lucrez repede fredonînd. Starea de satisfacţie mă invăluie din nou.

Gata. Încep şi adun cutiile acum goale. Le pliez şi le aşez deasupra dulapurilor. Poate mai am nevoie de ele. Mă aşez în singurul fotoliu din cameră.

Încep să rîd. De fapt azi n-am avut cursuri.

Ce deştept! Am uitat ce data e azi. E şapteşpe’ iulie. A trecut o săptămînă de cînd am luat examenele anului trei.

Da. Mă ridic şi trec în sufragerie. Aici e de lucru. Arunc o privire la ceas. Aproape doişpe’.Nu voi termina azi.

Nici nu apuc să deschid prima cutie cînd aud soneria. Cine poate fii?

Deschid brusc uşa. Din prag mă priveşte o tipă cu o farfurie cu prăjituri în braţe.

O privesc şi eu amuzat. Îmi amintesc c-am întîlnit-o de cîteva ori pe scări.

De cel puţin trei ori ieri. E o vecină. Stă chiar deasupra mea. Bună tipa.

-Ciao. face ea.

-Ciao. îi răspund eu din ce în ce mai amuzat.

-Sunt vecina ta de deasupra.

-Ce interesant. fac eu.

Începe să se fîţăie. Se vede că s-a gîndit mult pînă să vină aici.

Cred că a rămas puţin şocată de ţinuta mea sumară adică o pereche de pantaloni scurţi.

-Ţi-am adus nişte prăjituri de bun venit. Şi îmi întinde farfuria.

-Te-aş invita înăuntru, dar, după cum poţi vedea - şi mă dau la o parte - n-am aranjat încă apartamentul.

Şovăie un pic după care îmi spune dezinvoltă:

-Am putea urca sus la mine…

-Sigur ca da, numai să mă schimb. Trebuie să plec la unu jumate pînă undeva. Haide înăuntru.

Nu aştept răspuns. Mă întorc şi mă reped în dormitor. Strig:

-Fă-ţi loc pe undeva şi stai jos. Sint gata imediat.

Îmi trag o pereche de pantaloni, un tricou mă-ncalţ si dupa o scurta verificare în oglindă mă întorc.

-Numai să-mi iau nişte chestii. Chestiile sunt servieta şi haina din cuier. Mă întorc spre ea:

-Apropo. Alexandru, Cazimir Alexandru, prietenii îmi spun Alex.

Îmi strînge mîna.

-Raluca, Radovan Raluca.

-Îmi pare bine.

Iau cheile de pe masuţa de lîngă uşă.

-Putem merge.

Încui şi o urmez pe proaspăta mea cunoştinţă.

-Aşa vecini să tot ai.

-Poftim? Se întoarce ea de lîngă uşă dupa ce am urcat scările.

-Am spus că îmi place ce vecini am Mă asez pe canapeaua din cameră uitandu-mă în jur. Frumos aranjat.

Ce sare în ochi e biblioteca ce ocupă aproape doi pereţi ai camerei.

-Bei o cafea?mă întreabă ea din uşa bucătăriei.

-Da merci. Se poate fuma? întreb eu observînd scrumiera de pe masuţa din faţa canapelei.

-Sigur. Vin şi eu imediat. Ia o prăjitură şi spune-mi cum e.

Gust. E chiar foarte bună.

-Excelentă. zic eu în timp ce îmi aprind prima tigară de pe ziua de azi.

-Esti student?

-Da,la managment. Tu? Lasă-mă să ghicesc. Eşti la Istorie.

-Cum de-ai ghicit? face ea scoţînd capul pe uşă.

-Multe cărţi de domeniu. zic eu.

Raluca apare purtănd tava cu cafea. O pune pe masuţă şi se aşează lîngă mine. Işi aprinde şi ea o tigară. Ceva lung, bănuiesc un Kent sau altceva uşor. Se uită la mine şi mă întreabă:

-Ce fumezi?

-Davidoff.

-Şi tu? Ce coincidenţă!

-Cum de nu eşti în vacanţă? schimb eu subiectul şi arunc o privire discretă la ceas.

Ştiu cum e cu discuţiile. Uiţi de tine. Mă uit la ea cercetător. Arată al naibii de bine. Un corp de manechin dotat cu toate extrasele necesare, un năsuc în vînt, o gură senzuală, nişte ochi extraordinari de un albastru azuriu ce merg perfect cu părul lung de culoarea caramelei.

Îşi dă seama că o studiez dar nu se sfieşte, din potrivă, face şi ea la fel.

Trebuie să fie ceva la mijloc dacă e acasă în loc să se prăjească la soare, şi cred că la mijloc e nişte creier, mult creier, se citeşte din privirea-i deschisă.

Trage îndelung din ţigară înainte să-mi răspundă:

-Nu m-am hotărît încă unde să plec. Dar tu?

-Mai am nişte treburi de rezolvat aici. Plus că trebuie să mă instalez cum se cuvine. Dar am programat plecarea cam prin treizeci.

-Şi unde te duci? La mare, la munte, afară?

-În primul rînd în munţii Orăştiei, poate în Apuseni, pe urmă la Costineşti.

-Interesant. spune ea gînditoare. Mergi singur?…Cu prietena?

Aha, deci e curioasă. Asta e bine.

-Nu ştiu încă cu cine merg. N-am vorbit încă cu prietenii iar prietenă n-am.

-Zău? Apoi brusc interesată. Şi unde exact mergi în Şureanu?

-Fac turul cetăţilor de acolo. Am fost şi anul trecut.

-Te pasionează istoria?

-Da .

Îi pot vedea interesul din ochi.Te pomeneşti …Mă uit la ceas.

Hait! E două fără douăzeci. Ma ridic.

-Îmi pare rău dar trebuie să plec. Mulţumesc de cafea şi prăjituri. Poate mai vorbim.

-Sigur. Dacă vrei, cînd te întorci cheamă-mă să te ajut la despachetat.

-Bine. mai spun eu din prag.

-Îmi pare bine că te-ai mutat aici. mai spune ea înainte să închidă uşa. Ciao.

-Ne vedem diseară. zic eu în timp ce cobor scările.

Maşina mă aşteaptă cuminte lîngă trotuar. Afară e o caldură zdrobitoare. În maşină e şi mai şi.

Demarez în trombă. Sper să nu întîrzii.

E o aglomeraţie nebună în oraş. Toată lumea se grăbeşte. Unde se grăbesc toţi nu am idee. Închid cu satifacţie portiera. Eu am ajuns la destinaţie.

Şi încă la timp. Am la dispoziţie exact cinci minute pentru a urca treptele ce duc la sediul unde mă aştepta un patron al unei firme ce ne va cumpăra serviciile, sper.

Andi e deja acolo. Pariez că a ajuns cu zece minute mai devreme decît trebuia

Salut vesel pe contabilă şi mă îndrept spre birou. Intru pe uşa la secundă. Aşa îmi place.

Patronul, un tip uscaţiv cu chelie se ridică grav din fotoliu şi îmi întinde mîna.

-Domnule…

-Buna ziua.

-Luaţi loc.

-Mulţumesc.Mă aşez în scaunul alăturat lui Andi şi scot documentele din servietă.

-Nu cred că mai e nevoie de formalităţi. Dacă binevoiţi să semnaţi aici. Şi îi întind hîrtiile.

Tipul verifică dacă sunt cele pe care deja le ştia pe de rost şi în cele din urmă se conformează.

Ne tragem şi noi iscăliturile alături. Gata, din momentul acesta au cumpărat seviciile noastre în domeniul publicităţii pentru un an de zile

-Mulţumesc mult. zic eu ridicîndu-mă şi strîngîndu-i din nou mîna cheliosului. Să sperăm că vom avea o colaborare fructuasă.

Andi se ridică şi el. După privire îmi dau seama ce vrea să zică:

-Mă ocup eu de restul amănuntelor.Ştiu că ai treabă.

-Iţi dau eu un telefon mîine după ce termin.

Ies grăbit din clădire. Cît am de lucru! Ca să nu mai vorbesc de despachetat.

Sper să fiu acasă pînă la opt. Asta în cazul cel mai fericit. Nici să ajung la maşină că sună telefonul.

Nu-mi place să vorbesc pe stradă şi mai ales în mers, dar de data asta calc peste principiu:

-Da!

-Alex, ciao, mama.

-Ciao. Ce s-a întamplat?

Sunt mirat. Maică-mea nu are obiceiul să mă sune aşa devreme.

-A fost pe aici un baiat, un coleg de-al tău de şcoală, mi se pare că-l chema Voicu, unu gărsuţ şi cu părul roşu. Zicea că trebuie să-ţi vorbească neapărat.

-Şi nu i-ai dat numărul de mobil?

-Ba da. Ar trebui să te sune. Nici nu a terminat de spus şi se aude un mic bipăit. E clar, mai sună cineva.

-Mami, trebuie să închid că mă sună cineva.

-Bine.

-Ciao.

-Ciao. Răspund din nou la telefon:

-Da.

-Alexe!

-Da.

-Voicu la telefon.

-Salut Voicule, ce mai faci, că nu te-am văzut de-un car de ani?

-Ascultă, trebuie să-ţi vorbesc neaparat!

-Ce s-a-ntîmplat?

-I-am vazut! Sunt iar pe urmele noastre!

Încep să devin atent. Vocea îi tremură. Ceva l-a speriat.

-Linisteşte-te. Pe cine ai văzut?

-Pe ticăloşii aia doi ce i-am băgat acum 5 ani la bulău.Nici nu mai ştiu cum îi cheamă.

-Calmeaza-te. Nu se poate să fie ei. Mai au mult şi bine de stat acolo.

-Îţi spun că i-am vazut…M-au vazut şi ei pe mine, şi m-au recunoscut…Să fi văzut ce faţă a tras ăla slab. Ascultă-mă…Te-am sunat ca să şti şi tu..,să ai grijă…Mi se termină cartela…

S-a întrerupt. Rămîn pe gînduri cu mîna pe portiera maşinii. Nu se poate să fie ei. Voicu ăsta a rămas la fel de zăpăcit. Am prea multe de făcut.

***

Mă trantesc sfarsit in fotoliu. Arunc o privire aproape muribundă la ceas. E trecut de ora unsprezece dar sint mutumit, am facut tot ce mi-am planificat.

Binenteles cu exceptia amenajării apartamentului care are sufrageria exact la fel cum am lasat-o…

O bataie în uşă îmi rupe şirul gîndurilor.

-Intră, e deschis!

Normal, e Raluca. Mă ridic cu sforţări. Încă îmi funcţionează maşina după ce toată dupamiaza am petrecut-o lucrînd la ultimul proiect media si apoi la masina pe care încă mă încăpăţînez să încerc să o repar de unul singur.

E vorba de un Willy Jeep cu caroseria aproape nouă dar cu motorul praf plus transmisia pe butuci.

Ii trag fetei un zambet ca la carte, marca Alex.

-Ciao. Apoi imi aduc aminte îngrozit că sînt plin de unsoare din cap pînă-n picioare. Scuză-mă. Abia am venit.

-Am observat, zîmbeşte ea. Ce faci în continuare?

-Primul punct: fac un dus, secondo: mai fac un dus, tertio:…

-Mai faci un dus, rîde ea.

-Nu, îmi caut ceva de mancare că-s mort de foame şi nervi n-am să mai gătesc.

-Pe urmă?

-Îmi termin treaba în sufragerie că nu mai vreau o dimineaţă cu apartamentul în dezordine.

-Te ajut cu ceva?

-Depinde la care punct vrei? si incep să rîd. Îmi face bine prezenta ei. ”Ai grija!”mă atenţionez, ”să nu te frigi!” -Deocamdată doar la despachetat şi dacă esti dispus sa risti…face o pauză suficientă pentru a lasa să se înţeleagă altceva…., îţi pot oferi eu o cină…vii sus după ce ai trecut prin cele două puncte.

Se întoarce şi iese fără grabă.

-Vezi să vii înainte de doişpe că altfel îţi iei micul dejun…mai strigă ea.

Închid uşa şi mă reped în baie.

După zece minute, “curat şi plăcut uscat” sint în faţa uşii. Încerc clanţa. Aşa cum mă aşteptam, e deschis, intru fără nici o invitaţie şi ajung ghidat de mirosul plăcut în bucătarie.

-Ce ne prepari?

-Peşte prăjit şi salată a’ la de toate.

-Abia aştept.

-Fi bun şi abia aşteaptă pe canapea.

-E vreo reţetă secretă? Sper că nu ai de gînd să mă serveşti pe măsuţa aia joasă de dincolo. Lasă-mă măcar să pun masa. -O.K. Farfuriile sint în dulapul acela, tacamurile le poţi vedea, iar şerveţele nu mai am. Ne vom multumi cu ştergare.
-Perfect.

Încep să aşez farfuriile şi tacîmurile pe masă, între timp mai arunc cîte o privire furişă. Arată bine şi cînd găteşte. E îmbrăcată într-o pereche de pantaloni scurţi, un tricou şi nelipsitul şorţ ce orice bucatar care se respectă are. Si eu port aşa ceva cînd gătesc, roz cu picăţele, cadou de la….
Ea poartă unul roşu aprins. Mă surprinde uitandu-mă şi zîmbeşte. Trebuie să recunosc că începe să-mi placă.

posted in Rodul imaginatiei | 2 Comments

6th January 2007

Scrisul…problemele si omul modern.

Daca scrisul ar putea intr-un fel miraculos sa duca sau sa contribuie intr-un fel la rezolvarea problemelor….O dorinta…Cite dorinte are un om intr-o zi? Intr-o saptamina? Intr-o viata? Cine ar sta sa le contabilizeze?…Atitea indeplinite, atitea nu…dorinte posibile, dorinte probabile, lucruri care daca stai sa le analizezi la rece se pot realiza de multe ori intamplator, de multe ori printr-un efort de vointa si din ce in ce mai rar printr-o contributie altruista a unei alte persoane…
Dar scrisul nu rezolva probleme, cel putin arareori pe cele ale scriitorului, si nu vorbesc acum de probleme de factura materiala, cele materiale nu sunt la propriu probleme,sint mai degraba nevoi, in mare parte nevoi create artificial, create de societate, de noi insine, e vorba de problemele hai sa le numesc interioare.
De multe ori refuzam in mod constient sa realizam, sau, mai bine zis, sa evidentiem probleme, conflicte proprii. Suntem extrem de capabili si de obiectivi (vorba vine) sa discutam problemele oricui mai putin pe cele proprii. De ce? In cele mai multe cazuri din nevoia teribila de a ne stii imuni, imbatabili si mai presus de “ceilalti”.
Viata a inceput de mult sa se schimbe, de fapt omul, nu mai conteaza acum decit imaginea pe care o au “ceilalti” despre el (sau ea) si satisfacerea nevoilor materiale sau aparenta lor satisfacere in fata celorlalti a devenit un lucru primordial pentru cei care au satisfacute relativ nevoile primare.
Convingerea mea este ca daca omul modern ar fi lipsit dintr-o data de posibilitatea de a-si satisface nevoile materiale, un colaps total a tuturor avatajelor tehnologice ai ultimilor 150 de ani si e foarte posibila o astfel de cadere in urma unui cataclism natural sau uman, citi ar rezista? Citi ar mai reusii sa se intoarca la vechile practici si valori ale vietii?

posted in Din mansarda | 0 Comments

6th January 2007

Am intrat in Europa

Mda, am intrat in UE.

Sperantele sunt mari, romanii cred ca acum toate problemele lor se vor rezolva de la sine…Pufff….magie…
In primul rind nu pot sa ma abtin sa nu spun ca m-am saturat pina in git de:

“Va fi mai bine, dar, peste 10, 20, 30 de ani”, “Copii nostri o vor duce mai bine…”, “Trebuie sa mai treaca o generatie, doua…”

Nu de alta dar suna al drequ de asemanator cu “generatiile de sacrificiu” de pe vremea impuscatului.

A spune ca va fi mai bine dar tre’ sa ma treaca niste timp este egal cu “timpul le va rezolva pe toate, trebuie doar sa avem rabdare”.

Eu nu mai am rabdare, eu nu vreau sa astept para malaiata. Si spun ca se poate face sa fie mai bine dar, pentru asta tre’ ca TOATA lumea sa-si scoata degetelu’ din nas sau alte locuri, sa se inceteze scarpinatul in fundu’ colectiv si sa se treaca la munca, la munca adevarata.

Asta presupune abolirea mentalitatii: “ei se fac ca ne platesc, noi ne facem ca muncim”.
In al doilea rind, faptul de a ne astepta ca treburile sa mearga mai bine acu ca “am intrat in Europa” este iar o gramada mare de rahat. Adica faptul ca am aderat la o structura europeana va face sa credeti ca inseamna ca vin altii si vor face cacatu’ praf?

Aiurea, aderarea nu inseamna nimic altceva decit ca suntem parte integranta a unui sistem ce are reguli, reglementari, ordine, pe care TREBUIE sa le respectam.

Dar asta nu inseamna ca va venii altcineva de afara sa ne faca ordine si curatenie in ograda proprie. Nu, nici vorba, pur si simplu, vor fi periodic unii care vor venii in inspectie, vor constata realitatea si vor da indicatii, ATIT.

Practic acesta e singurul avantaj real, ca unele schimbari vor fi impuse. Dar asta nu inseamna ca va curge lapte si miere si nici nu vor aparea cinii cu covrigi in coada asa, peste noapte.

Sigur vor exista fonduri pentru dezvoltare, cercetare, etc. Dar stim cu totii ca in momentul de fata pestele e imputit rau de tot mai ales acolo la cap.

Tot de noi depinde daca ne va fi sau nu mai bine. Asta e partea proasta, ca depinde de noi, si pe noi(romanii), aparent cel putin ne doare fix in pix…
Eu inca mai sper…mai sper ca spiritul acela rominesc ce a facut ca Romania sa existe inca pe harta la ora actuala, ca romanii sa fie cunoscuti in lume si pentru altceva decit Dracula, tigani sau footbalisti, ziceam sper ca spiritul acela nu a murit ci doar este intr-un somn, sper ca ne vom trezii, TREBUIE sa ne trezim cit mai repede, altfel…

posted in Politica o curva batrina | 0 Comments

5th January 2007

Banc sec animat

Ma bătuse mai demult gîndul să fac nişte bancuri sub formă de animaţie. Primul rezultat se poate citi şi vedea mai jos.

posted in Funea cica | 0 Comments

4th January 2007

Mai bine mai tirziu decit niciodata

Aho, aho, copii si frati

Stati putin si nu urlati

Stiu ca este tarziu

Acest colind sa-l scriu

Dar mai bine sa reviu

Acum cand ma simt mai viu


Astazi anul e-nnoit

Sper sa fiu mai implinit

Sa fim veseli, sanatosi

Si sa ne citim voiosi


Despre toate sa vorbim

Mai in gluma, mai serios

Important e sa zambim

Chiar de-i drum anevoios

Acel ce tre’ sa il razbim

Mai scurt, mai lung,

Mai neted, mai bolovanos


Viata-i a noastra, deci s-o traim

Ca-i rea, ca-i buna, doamna sau curva

In armonie sa convietuim

Cu tot, toti si toate

Femei, barbati, plante si animale


Nu conteaza ce vrei, cat vrei, vis sau realitate

Fiecare isi cunoaste dorintele adevarate

Chit ca unora li s-ar parea banale

Eu va doresc indeplinirea lor

Cat mai curand, fara efort daca se poate

Un an nou fericit, la toti si toate


De urat v-as mai ura

Da mi-e ca ziceti ca v-aburesc

Si pe urma n-oi mai vrea

Sa scriu un colind cat mai traiesc

Ia mai manati maaaaaai

Haaaaai Haaaaai

posted in Poezii | 0 Comments