weblogu’ lu’ maK

Cred, sau hai sa zic, am convingerea ca psihicul uman este unul dintre cele mai mari mistere cu care s-a confruntat vreodata cineva. Nu ma injura dar de altceva nu imi vine sa vorbesc acum. E mare si este mister pentru ca nu e ca orice sistem fizic ce poate fi analizat si sintetizat metodic si fara gres. Nimeni nu cred sa fi reusit 100% sa il decripteze incit orice reactie, orice actiune, sa aiba o explicatie sau o cauza concreta descoperita. Daca ar fi reusit careva, nu am mai fi surprinsi de unele fapte ale semenilor nostri, ci dimpotriva, am putea anticipa si opri, pe cele cu efect negativ, practic am atinge perfectiunea mai ales ca si societate. Daca e sa luam una din componente (una dintre cele cunoscute) si anume constiinta, si am face o comparatie intre indivizi, am realiza ca doar la constiinta exista zeci de deosebiri, variante de reactie si comportament. Exista deosebiri chiar la acelasi individ. In fond, omul este o mare variabila. Poate fi controlat si manipulat prin diverse metode, dar niciodata nu a existat o siguranta de 100%, intotdeauna au aparut exceptii care sa se abata de la tiparele cunoscute, stabilite, experimentate. Omul este previzibil intr-o mare proportie, dar niciodata in totalitate, cel putin nu inca.

In acest moment stau si ma intreb ce m-a apucat de scriu toate astea acum si aici, nici eu nu stiu.

In alta ordine de idei, nu am reusit sa ma anticipez nici macar pe mine.Si cine ma cunoaste mai bine decat chiar eu? Si totusi reusesc sa ma surprind uneori.

Am o idee interesanta in ceea ce priveste „deja-vu”-ul, sentimentul acela ciudat cand traim un eveniment cu senzatia ca e de fapt o amintire. In opinia mea, indiferent cat de neesentiala este intamplarea, la mine au fost cateodata si simple imagini, situatii banale, senzatia apare, cred eu, din cauza ca in momentul respectiv tocmai am trecut printr-un punct al existentei care nu putea fi ocolit. Daca ar fi sa reprezentam viata asemenea unui grafic de functie (nu chiar la propriu, ci doar ca si grafic), in acest desen exista puncte critice, sau fixe daca vrei, prin care trecem, restul fiind la liberul arbitru, ei, in momentul trecerii prin unul din aceste puncte, avem senzatia ca am mai trait candva acea intamplare, aceasta fiind de fapt confirmarea ce o avem ca trebuia sa trecem pe acolo. E farama de premonitie ce o avem cu totii.

Oare ce se ascunde in cele 80-90 de procente din creier pe care nu le folosim? Sa fie un rezervor de experiente acumulate de-a lungul miilor de vieti anterioare? Cunostinte uitate si ingropate la care nu vom avea acces niciodata? Sau e vorba de doar un spatiu de depozitare pe care am uitat sa il folosim sau vom invata sa il utilizam la timpul potrivit? Se spune ca sufletul omului se afla localizat undeva in cosul pieptului. Sa fie evolutia mutarea acestuia in acel spatiu nefolosit? Astfel realizandu-se o fuziune intre ratiune si simtire? Daca stau sa ma gandesc ar fi destul de logic. Se spune ca gandim cu capul si actionam sub impulsul inimii. Unirea celor doua componente ar presupune o armonie fara precendent. Constientizarea subconstientului. Trezirea din somnul ancestral al subconstientului ar putea fi cheia tuturor misterelor.
Probabil in momentul acela nu am mai dormi, nu am mai avea nevoie de hrana, am avea controlul absolut asupra fiintei noastre, pana la ultima celula, asta daca am mai avea o forma fizica. Sau poate am avea o forma fizica doar o perioada, apoi am deveni pur si simplu un flux de energie, un camp, nemuritori.