Dupa 10 ani
Da, suna a’la Dumas tatal pentru cunoscatori dar se potriveste la ce scriu io aici.
Pentru ca au trecut zece ani. De la terminarea liceului si am fost la intilnirea “de argint”.
E prima la care particip (duuhhhh) asa ca nu am experienta de a face comparatii.
Ne-am intilnit asadar, noi absolventii lu’ 97 ai Calderon (cine stie cunoaste), ai clasei de informatica C(curiosii pot citi aici impresiille mele de atunci pe aici).
Nu toti, cam jumatate. Unii au venit si cu jumatatile, desi nu vad sensu. Hai sa elaborez un pic de ce.
Pai bine stimabile, ce sens are sa-ti cari dupe tine jumatele sau jumatatea cind e vorba de o reuniune intre niste fosti colegi unde clar se vor depana amintiri, povesti, povestiri despre care cel sau cea cu care esti habar nu are sau daca are tot degeaba caci nu le-a trait? Va sta gura casca, vei fi nevoit/a sa il/o bagi in seama si nici intr-un caz nu vei fi in largul tau. Clar? Sau vrei de fapt sa il/o aduci sa il/o etalezi ca la piata de genul: Iote neamule ca am cu ce mah.
Ma rog, aproape fiecare a facut invers, asa ca in loc de 12-15 am fost treizeci din care aproape jumate erau de parada.
Locul de intilnire a fost din fericire o terasa. Nu in liceu, ca ar fi fost cam jenant(parerea mea)
In ciuda locului care teoretic ar fi trebuit sa fie relaxant si indemnator la voie buna, atmosfera a fost aproape penibila, mai ales la inceput. Niste straini se intilnesc la o masa si schimba impresii. Natural au aparut bisericutele acelea despre care am mai zis eu. Aceleasi ca si pe atunci.
Am avut norocul ca printe cei prezenti au fost si citiva cu care am fost mai mult decit coleg. Altfel ramineam la un rol de observator plictisit de moarte.
Cu timpul s-au mai dezlegat limbile si au revenit la prezent acele momente unice in viata oricui, si abia atunci au inceput acele depanari de amintiri, binenteles cu infloriturile de rigoare.
Fiindca am stat cu totii la o masa lunga ca si la nunta si nu numai din cauza asta, cu unele persoane n-am schimbat nimic mai mult de salutul de intalnire respectiv plecare. Partea asta mi-a placut cel mai mult. Nu de alta, dar ce sa vorbesti cu cineva care era aproape necunoscut chiar si pe atunci? Nu ca as fi fost eu ala care nu era sociabil pe atunci, dimpotriva.
Stingerea s-a dat rapid pe la 12 sau 1 in cel mai bosorogic mod posibil. Cei care am plecat ultimii am inceput sa ne simtim bine exact la spartul tirgului. Misto nu?
Nu, foarte sec. Si artificial, asta e cuvintul cel mai descriptiv. Din aproape 5 ore petrecute acolo, abia daca 60 de minute au fost interesante, restul pierdere de timp, bani si neuroni.
Oare doar eu am gindit asta?
Poate peste alti zece ani ma fac si eu mare si pot juca acelasi teatru.
Dar am indoieli teribile. Noroc ca’s elastic.