weblogu’ lu’ maK

Titlul e pus la deruta, nu-l baga in seama.
Nu are nici o legatura cu textul.
Nici textul nu are legatura cu nimic.
Ho, nu reiau subiectul ala.
Doar ca acu cetesti un text ce nu are nici un subiect gata pregatit. Exact, nici eu nu stiu despre ce scriu in momentul asta. Doar scriu. E drept, pare aiurea, dar e un exercitiul foarte util pentru degete cel putin.
Si nu doar pentru ele.

Oricum am avut o pauza maricica de activitate asa-zis blogoristica. In afara de inceputul “nebunului” cam pustiu pe aici. Nu conteaza asta, am mentionat-o sa mai o pun de un alineat .(asa am vrut eu sa scriu alineat )

La, naiba, stau acum si imi privesc virfurile degetelor cu ale lor unghii si imi dau seama de un fapt tragic.

Habar nu am despre ce as putea sa scriu in momentul asta. Mai real spus, nu stiu ce sa scriu din ceea ce vreau ca tu sa sti.

Da, sint egoist, nu iti povestesc totul despre mine. Am bagat cenzura pe fir, nu mai ai ce face. De acum inainte afli doar ce vreau eu sa sti, nimic mai mult. Nu ca inainte ar fi fost altfel dar am creat asa un moment artificial de drama telenovelistica.

Sufar. Da, sufar enorm. De ce? De treci codri de arama, de departe vezi albind s-auzi mindra glasuire a padurii de argint. Si de n-o fi cu banat, pe linga plopii fara sot, sa mor in loc cu soare si iarba.

DE PLICTISEALA BRE! De aia sufar, sint ca si pensionarii aia ce se trezesc degeaba si isi cauta de lucru peste tot, iritind pe restul lumii in cautarea lor desarta a unui motiv rezonabil pentru a-si justifica prezenta continua in atmosfera planetei cu emanatiile inevitabile de rigoare.

Ma plictiseste lumea in care traiesc cu toate nedreptatile ei, cu toti neoamenii care se inmultesc precum iepurii sau si mai bine zis sobolanii, in detrimentul acelui procent in continua scadere de oameni.

Oamenii sint o specie pe cale de disparitie. Si plictiseala suprema e ca nu am ce face pentru a schimba aceasta stare de fapt.

Prolog.

Picură apa, asta e tot ce putea realiza pe moment. Încet o imagine se formează: e tavanul contorsionat al maşinii, tapiţeria e sfişîiată şi stropită cu sînge. Al lui? Momentan nu simţea nimic. Realiză treptat că e încă ţintuit de scaun cu centura de siguranţă. Doar că spătarul este lăsat pe spate, probabil de la impact.

Încercă precaut să îşi mişte capul, merge. Următorul lucru pe care îl văzu a fost…Nu, …nu se poate. Ea nu mai e…inutil să verifice dacă a supravieţuit. Imaginea e prea şocantă, un leşin binevenit îl cuprinse…

“Accident pe autostradă. Un mort şi un rănit.”

“Fiul senatorului Barbulescu implicat în accidentul de pe autostrada Bucureşti-Piteşti.”

“Cercetările în cazul accidentului de pe autostradă au dovedit că fiul senatorului nu avea nici o vină, factorii determinanţi fiind vremea şi oboseala celuilalt şofer. Acesta este încă spitalizat în urma fracturilor suferite.”

“Avocaţii senatorului Barbulescu declară ca nefondate bănuielile conform cărora fiul senatorului ar fi condus sub influenţa băuturilor alcoolice.”

Durerea a început să dispară din corpul său. Gimnastica reparatorie era singura lui preocupare. Trebuia să redevină complet funcţional. Avea de aflat adevarul.

Era o seara ploioasă, la fel ca în aceea noapte. Aproape înţepenise de cînd aştepta în maşină. Iată-l, într-un final ieşea din local, clătinindu-se. Se urcă la volanul unui autoturism de teren de ultima generaţie. Plecă în trombă. Urmăritorul său demară în grabă, plasîndu-se la 10 metri în spatele jeep-ului ce gonea pe străzile aproape pustii. În curînd părăsiră centrul oraşului, fiul senatorului acceleră la maxim motorul chiuind ca un cowboy. Deodată în spatele său auzi sunetul binecunoscut al sirenei de poliţie. În oglindă văzu că era o maşină civilă, dar recunoscu lucirea albăstruie a girofarului. Incetini brusc şi opri aproape în diagonală maşina, înjurind printre dinţi. Maşina de poliţie trase pe dreapta şi urcă pe bordură.

- Ce vrei măh, plotonerule? Vrei sa îl sun pe taică-meu la ora asta? Rămîi pe drumuri dacă o fac.
- Bună seara, domnule Barbulescu. Dacă îmi permiteţi, am să vă conduc acasă, nu vrem să păţiţi ceva.
- …

Năuc, Barbulescu-junior privi cum poliţistul în civil îl mută ferm dar politicos în scaunul din dreapta, se aşează la volan şi preia controlul jeep-ului.

- Aţi fost parcă implicat într-un accident acum cîteva luni, nu? auzi ca prin vis fiul de bani gata.
- M..ihii…da, a rezolvat tata repede totul…nici nu au deschis aia dosar…
- Frumos…da’, am auzit ca au fost ceva victime?
- Mnnn…parcă…nu mai ţiu minte, că eram ameţit. rîse stupid tînărul Barbulescu. În cele din urmă aţipi legănat de ritmul domol al maşinii.
“Da, dormi liniştit. E mai bine aşa…” gîndi celălalt.

“Fiul senatorului Barbulescu, mort întru-un accident de maşină în noaptea aceasta. Automobilul a derapat incontrolabil, a rupt bariera de protectie şi a căzut în Dimboviţa.”

Aproape de Epilog.

Crengile il izbeau peste tot. Nu-i pasa. Trebuia sa isi mentina ritmul de alergare daca voia sa scape de urmaritorii sai.
Avansul de cinci minute trebuia mentinut cu orice chip. Altfel arunca la gunoi o luna de planificari, antrenamente si tot ce realizase in ultimii doi ani de cind era o fantoma, un justitiar al noptii.

Nu simtea nici rana de la umar, materialul bluzei, apasat de cureaua automatului se lipise de rana si incetinea singerarea.
Un fleac, gindi el, doar o crestatura. Chiar am avut noroc.

Vegetatia se rareste in calea sa. Iata zidul, scara de fringhie unde o lasase. Din trei pasi ajunse pe creasta. Chiar cind se pregatea sa sara, intepeni, auzind voci:

- Hei! Ce-i cu masina asta aici? Acu zece minute cind am trecut nu era.
- Da-i in statie la sef. Ne zice el care e faza.

Eh, asta a fost. Haidem macar sa sfirsim frumos.Sari de pe zid. Contact cu solul, rostogolire, avea deja arma in maini.
Doar un glont. Poate trebuia sa-l folosesc pe mine…Nu conteaza, papusarul e mort. Mai ramine o marioneta. Romanii o vor inlatura si fara mine…

***

Ziua 1.

Podeaua ceruita rasuna usor sub pasii grabiti ai secretarului. Acesta parcurse coridorul, trecu glont pe linga garzile inarmate si patrunse ca o vijelie in biroul imens, mobilat doar cu un birou antic trandafiriu, un scaun rotativ ocupat de un barbat carunt, elegant intolit cu un costum negru, care studia ecranele din fata sa. Obisnuit cu intrarile secretarului, barbatul ridica privirea si astepta.

- Domnule Ivanescu, trebuie sa vedeti asta, a fost trimisa acum 5 minute catre toate adresele de email ale guvernului, parlamentului, senatului si presidentiei.

Acesta intinse tacut mina si lua foaia de hirtie. Parcurse rapid textul:

“Acesta este primul si ultimul avertisment pe care il veti primi. Ma adresez tuturor celor care au puterea de a schimba mersul lucrurilor in tara aceasta pe o directie pozitiva. Prea mult v-ati batut joc de Romania si de Romani. Ati jefuit destul. Pamintul nu va mai suporta. Aveti o singura sansa de a indrepta ce ati facut. Aveti 30 de zile incepind de acum.”

Ivanescu lasa foaia pe birou si incepu sa dicteze:

- Nu transpira nimic despre mesaj catre public, raspunzi de asta, informeaza la serviciul special, vreau sa stiu de unde a pornit mesajul in seara asta. Nebunul asta trebuie prins si amutit, nu am chef de un scandal media, le avem pe cele programate de noi. Intrebari?

- Nu domnule, nu transpira nimic, depistat expeditorul, amutit, am inteles.

Ivanescu isi indrepta atentia spre monitoare, deja nu il mai vedea pe secretar. Acesta iesi pe nesimtite, reluindu-si mersul alert pe coridoarele vilei, cocotata pe virful dealului impadurit, aceasta era adapostul celui mai puternic om din Romania, cel care tinea toate sforile,  papusarul.

Dintr-o data am inteles ce lucrare de sisif are in fata un posibil dumnezeu ce ar trebui sa conduca destinul oamenilor. Sa il conduca spre evolutie. Mi-e imposibil (iata ca exista si lucruri imposibile pentru mine, plec capul spasit) sa vad o cale de a face asta fara a poseda niste puteri extraordinare.

Privesc lumea in care traiesc, acest sistem incropit pe jumatati de compromisuri, pe o fundatie de false valori, cu o fatada frumos impopotonata care la primul cutremur va dezvalui un chip hid de care insusi cel mai crud demon al infernului din cea mai bolnava imaginatie s-ar speria pina la cufureala.

Sint un inadaptat. Traiesc intr-un sistem care stiu ca e gresit, dar in afara caruia nu pot supravietui sub forma aceasta firava pe care mi-a daruit-o natura. Sint dependent de nevoi. De aici slabiciunea, de dincolo inadaptarea. Sint o voce din intuneric. Un orb care nu isi gaseste drumul spre casa. Un om normal inchis in casa de nebuni.(sau invers?).

Nu cred in destin. Cred in libertatea alegerii. Dar si in soarta. Adica in menire. Toata viata ar fi o comedie burleasca extrem de proasta daca nu am avea un scop fiecare. Fie el cit de minimal. Cel mai frustrant e ca nu-l cunosc pe al meu. Oare e chiar sub nasul meu si nu pot vedea padurea din cauza uscaturilor?

Multe, prea multe uscaturi vad in ultimii ani. Sint satul de ele, aroma lor dulce putreda ma scirbeste pina la refuz. Oamenii nu mai sint oameni. Animalele au un comportament mai blind decit ei. Cel putin animalele actioneaza din instinct, se bazeaza pe legea cauza-efect. Si totusi traiesc in armonie cu tot ce le inconjoara. Animalele isi ingrijesc casa, indiferent de forma ei. Ele consuma exact cit au nevoie, nimic in plus.

Oare cind si cum am pierdut noi oamenii instinctul asta?

Recunosc, ma simt depasit de situatie, de sistem. Dar asta nu inseamna ca abandonez lupta impotriva lui.

Doar fac o recapitulare, o pauza de meditatie si un moment de recuperare.

Poate asta e scopul meu. Mereu sa ma pis impotriva vintului. Cine stie, poate intr-o zi ii voi schimba eu directia.