Rodul imaginatiei » weblogu’ lu’ maK
17th March 2009

Nota autorului

Precum sper ca ti-ai dat seama aceste insemnari provin exclusiv din rodul imaginatiei mele. Nimeni si nimic de aici nu are vreo legatura cu realitatea desi poate pe alocuri ar fi indicat…

Am reunit cele 6 episoade intr-o singura categorie spre a-ti usura lectura. Normal ca se incepe de la episodul 1. Sau nu?

posted in Nebunul din Romania | 0 Comments

17th March 2009

Nebunul din Romania - 6

Ziua 30. Spre final.

 

30 Decembrie, final de an. Bun sau rau, bogat sau sarac, pretutindeni oamenii de rind se pregateau de sarbatoare cu ce aveau mai bun impreuna cu familia sau prietenii. Ritmul cotidian incetinise treptat, unii chiar iti zimbeau mergind pe strada.
Singurul loc in care nimic nu se relaxase ba dimpotriva in ultimele 30 de zile era cuibul papusarului.

In imensa camera birou, Ivanescu maltrata parchetul masurind podeaua in pasi marunti si nervosi, plimbandu-se in fata supusilor sai care il priveau pe sub gene avind capul plecat.

- 30 de zile de la inceputul nebuniei astea! 30! Nu o zi, nu doua, nu trei, nu o saptamina! O luna intreaga a trecut fara sa gasiti nici macar o urma a … a… individului asta!
Cu totii taceau, desi printre ei se aflau un presedinte de tara, doi sefi de servicii de securitate, un ministru de interne si un secretar personal. Stiau ca scuzele ar fi inrautatit starea deja periculoasa in care se afla stapinul.
- … o fantoma sa fi fost si tot trebuia sa ii gasiti mormintul! Nimic! Asta ati gasit! Si dumnealui ce a facut in timpul asta? La aceasta fraza Ivanescu lua de pe birou un dosar voluminos din care incepu sa smulga foi aruncindu-le pe jos:
- Marculescu, senator, disparut, Moldoveanu, ministru finante, sinucis, Cornescu, presedinte inalta curte, “accident vinatoare”, Vornea, guvernatorul BNR, ars de viu in masina pe cind se intorcea de la amanta, Dinu Andras, sef la DNA cazut in casa liftului de la etajul zece…
Barbatul arunca furios restul dosarului inspre audienta sa umila ce incasa fara sa clipeasca restul foilor in figura.
- Bilantul?! 20 de morti, 15 disparuti, 7 arestati dupa ce s-au autodenuntat, 3 internati la ospiciu. Toti oameni de incredere, ocupind pozitii cheie in structura noastra. Si nu disparitia lor e problema, oamenii se inlocuiesc, nuuuuu, banii domnilor. Toti banii ce ii aveau acesti incompetenti ce au avut tupeul sa moara sau sa se lase prinsi au disparut de pe fata pamintului sau sint acum in agentii nonguvernamentale pe care nu le controlam noi!
Acest lucru domnilor este inaceptabil! Nebunul asta nu e magician sa faca sa dispara aproape 1000 de miliarde de eura fara a lasa cea mai mica urma!!!  incheie Ivanescu taind aerul cu o miscare brusca a mainii, oprindu-se in dreptul celor cinci masurindu-i cu o privire cruda.
- Am sa va mai dau o singura sansa sa-l prindeti si sa mi-l aduceti. Dupa asta….dar nu apuca sa-ti termine fraza, cuvintele papusarului se pierdura in pleznitura seaca ce se auzi in timp ce capul ii exploda in mii de bucati improscand audienta ce ramase impietrita….

posted in Nebunul din Romania | 2 Comments

12th April 2008

Nebunul din Romania - 05

Ziua 10. Sinucigasul.

 

Oricine s-ar fi aflat in casa familiei Moldoveanu ar fi vazut o priveliste cel putin ciudata, daca nu bizara. Nu pentru ca erau stinse toate luminile, lucru firesc peste noapte. Nici macar linistea mormantala, in schimb, barbatul intre doua virste, gras, avand pe el doar o pereche de chiloti, ce fugea pe coridoarele pustii si intunecate, da, acesta era intr-adevar, ceva ciudat.

Ministru al Finantelor, membru marcant al partidului aflat la putere, Moldoveanu Ion fugea semi-despuiat, cuprins de o groaza nebuna, prin propria-i casa. Se opri o clipa pentru a-si trage rasuflarea. Asculta un moment sa vada ce se intampla cu urmaritorul sau. Nimic, in afara de respiratia sa iregulata si bataile nebunesti ale inimii unui om supraponderal, dezobisnuit cu efortul fizic. Incurajat de absenta oricarui zgomot strain, se indrepta spre usa principala, cu gandul de a fugi in strada pentru a cere ajutor. Incuiata, precum toate celelalte usi pe care le incercase de cand incepuse goana disperata din dormitorul sau de la etaj.
Ajutat de lumina slaba ce patrundea dinspre strada prin ferestrele parterului, gasi usa ce ducea la subsol. Aceasta era descuiata… Incepu sa coboare scarile, pipaind cu mainile bezna ce il impresura. Se impiedica de ceva aflat la picioarele sale si se rostogoli pe scari izbindu-se cu fata de ceva ascutit. Lesina pentru cateva minute. Se trezi din cauza sangelui care ii curgea in gura. Se ridica gemand de durere si de frica. Lua dintr-o cutie de pe jos o carpa si se tampona febril pe fata incercand sa opreasca sangerarea.
Abia atunci realiza ca in camera unde se afla era lumina si ca nu mai era singur. Aproape se izbi de perete de la socul surprizei. Un individ inalt, solid, imbracat intr-o salopeta neagra si cu o cagula ce lasa descoperiti doar ochii, statea rezemat de tocul usii si il privea fara sa scoata o vorba. Strainul ii spusese doar cateva vorbe, cu o jumatate de ora mai devreme, cand ministrul se trezise din somn cu acesta in dormitor:

“Te-am avertizat ce te asteapta daca nu renunti de buna voie la tot ce ai furat de la romani si nu te retragi din toate functiile pe care le detii. Nu ai ascultat. Am venit sa te ucid. Pregateste-te. Peste 30 de minute vei fi mort.”.

Ministrul urlase atunci incepand cu amenintari si injuraturi, incercase sa-l atace pe strain, insa fu expediat inapoi pe pat cu o lovitura de picior bine plasata, si terminand cu rugaminti patetice, toate fara ca celalalt sa mai scoata un sunet.

Acum Moldoveanu se ghemuise intr-un colt al incaperii si scancea asemeni unui sugar, cu suncile transpirate tremurand de spaima animalica ce pusese cu totul stapanire pe el. Necunoscutul se indrepta spre el, avand in maini o sfoara de rufe ce se aflase mai inainte agatata in cuiul din tocul usii. Fulgerator o infasura in jurul gatului aproape inexistent al ministrului si il ridica pe acesta in picioare. Trecu capatul funiei peste o teava de apa ce traversa incaperea la cateva palme de tavan si trase. Barbatul incepu sa se zbata dand din picioare si incercand cu mainile sa slabeasca latul ce il sufoca incet dar sigur.
Strainul astepta cam un minut pana cand politicianul lesina. Apoi il cobori la podea, desfacu legatura lasand funia unde se afla, avand grija sa rastoarne un scaunel subred ce era in camera. Urca scarile spre parter ducand pe umeri trupul ministrului asemenea unui sac de cartofi.
Ajunse la etaj, pe terasa din spatele vilei, chiar deasupra piscinei. Aproape fara efort, azvarli povara peste balustrada.

Ministru Moldoveanu muri instantaneu in momentul in care corpul sau se izbi cu un sunet sec de mozaicul bazinului gol.
Necunoscutul restabili curentul peste tot in casa, porni alarma, apoi parasi proprietatea fostului ministru.

“Moartea Ministrului Moldoveanu. Procuratura declara ca a fost sinucidere.”

“Imprejurarile mortii Ministrului Moldoveanu declarate suspecte. O posibila victima a Nebunului?”

posted in Nebunul din Romania | 1 Comment

11th January 2008

Nebunul din Romania - 04

2 Decembrie. Ziua 2.

 

Presa comenta navalnic sau circumspect, funcţie de direcţia comandată, despre evenimentul zilei de 1 decembrie.
Curentul majoritar il denumise pe autorul necunoscut al avertismentului “Nebunul”. Ce altceva putea fi, ziceau ei, cineva care trimite sute de mail-uri simultan catre toate institulţiile publice, organisme oficiale sau oficioase?

 

Între timp, era vînat de toate serviciile specializate, oficiale sau nu, dar fără succes. Ştia prea bine să-şi ascundă urmele.

 

Spre seară, la televizor au apărut tot felul de emisiuni special dedicate evenimentului, unde analişti politici ai momentului, ziarişti cu prestanţă, realizatori TV celebri, îşi dădeau cu presupusul, emiteau ipoteze care de care mai eminente, mai pătrunzătoare, pline de elocvenţă, dar complet lipsite de substanţă.

 

Zilele treceau, una după alta fără nici un rezultat al căutărilor, fără vreun alt semn al nebunului. La o săptămînă, lumea deja uitase de cele întîmplate, spectatorii fiind preocupaţi de alte evenimente de actualitate, unele create artificial, altele reale, dar mai ales era luna sărbătorilor, eticheta de “glumă proastă” era cea mai comodă pentru toţi.

 

 

Deputatul PS.. membru marcant al Comisiei Anticorupţie, se întoarse pe cealaltă parte foşnind mătasea aşternutului. Privi nesigur la ceasul de aur ce valora cit veniturile unei familii pe 5 ani, aruncat neglijent pe noptieră. Ora 11. apoi îşi aminti de ce se trezise. Era singur în pat.

 

- Nutziiiii! striga el somnoros.

 

Linişte.

 

- Unde eşti fă?!! Vino în pat!

 

Se întinse pe spate, uşor nedumerit. Simţi ceva foşnind sub mîna stîngă. Era o coală de hîrtie. Se ridică în capul oaselor, citind mesajul:

 

“Nutzi a plecat, i-am spus adevărul despre tine, eşti doar un fiu de proletar, un necioplit, un parazit, şi mai nou, un coate-goale. Ţi-am lăsat ceasul pe noptieră, ar trebui să obţii pe el suficienţi bani cît să îţi permiţi să te întorci în oraşul tău natal, să trăieşti decent cîteva luni alături de părinţii pe care i-ai neglijat.

 

P.S. Camera ti-am plătit-o eu, dar trebuie să o eliberezi azi la 12, vezi că este un tren la ora 4 către casă, te sfătuiesc să nu îl pierzi…”

 

Acum era perfect lucid. Se ridică rapid din pat uitîndu-se roată prin cameră. Nu se mai vedeau urmele chefului din noaptea trecută, un costum de-al său era frumos aşezat pe fotoliul de lîngă fereastră. Nici urmă de bagajele cu care venise. Căută prin buzunarele sacoului. Îşi găsi doar buletinul. Nu bani, nu cărţi de credit, nu telefoane mobile, nici măcar cheile de la maşină.Se întoarse spre noptieră, cu intenţia de a suna la recepţie. Telefonul nu se afla acolo.

 

Începu să se îmbrace în grabă tremurînd de nervi şi încă ceva…teama începea să îşi arate colţii. Îşi amintea perfect acum despre avertismentul pe care îl primise cu exact 30 de zile în urmă…

posted in Nebunul din Romania | 0 Comments

28th September 2007

Nebunul din Romania - 03

Incepe actiunea. Sau mai adevarat: Continuarea prologului.

Nu mai avea un nume. Acesta disparuse din momentul în care luase cumplita hotărîre de a se autoînscăuna în poziţia de judecător, juriu şi călău al ţării.

Numele său nu mai exista pentru că îşi desfinţase complet identitatea. Acte, poze, diplome, menţiuni, fişiere, totul era sters, ars, furat. Nici casă nu mai avea. Acum se întorcea la volanul falsei maşini de poliţie la motelul mizer de margine a bucureştilor. Ploaia se înteţise. Privea absent miscările rapide ale ştergătoarelor pe parbriz, luminile ce se succedau pe măsură ce trecea pe strazile pustii. Imagini legate de ultimele zile i se perindau sporadic prin minte în timp ce o parte din el era concentrată la condus.

“Bani. Dacă ai destui bani poţi întoarce lucrurile cum vrei” A fost prima lecţie pe care a învăţat-o cînd a iesit din spital, din comă, din recuperare, din durere. Cea fizică. Cea sufletească devenise parte integrantă din psihicul său. Era precum un tovaraş de drum care îl urma peste tot, îl menţinea pe direcţia potrivită.

A început prin a vinde tot ce avea. Casa unde statuse cu ea. Maşina lor. Toate lucrurile ce aveau o valoare şi pe care ea le atinse vreodată. Restul a devenit cenusă, arse odata cu vechea lui identitate. Astfel încropise o mică avere pentru unii, o fărîmă pentru ce avea el nevoie să facă.

Al doilea pas a fost obţinerea informaţiilor. Urmate de pregătire. Angajase pentru asta un bătrîn ofiţer instructor al forţelor speciale. Îl găsise cufundat în mizerie şi neputiinţă, ducîndu-şi zilele cu pensia “generoasă” a statutlui. Condiţiile au fost simple. o viaţă mai bună contra unei instrucţii de fier desavîrşite, fără întrebări.

Au fost cele mai dure 6 luni din viaţa sa. Dar din tînărul grăsuţ, dezordonat, lipsit de coordonare, devenise un pachet ucigaş de muşchi şi creier. Mai important, acum căpătase unele legături în lumea armatei şi în cea interlopă.

Pregătirea de programator bancar i-a fost cea mai folositoare. Banii. Cel mai usor de procurat, mai ales de la cei care îi obţinuseră în acelaşi fel. Acum era pregătit.

Ziua 1.

Seara era linistită pentru păsările ce se cuibăreau prin copacii ce înconjurau cladirea castel a Papuşarului.
Ivănescu şedea la biroul său, urmărea cu un ochi buletinele de ştiri ce erau difuzate în acelaşi timp pe 4 posturi naţionale, în timp ce primea raporturile electronice ale secretarului.

- Nimic în presă momentan, bombăni în barbă Ivănescu.

” Ce se aude de justiţiarul necunoscut? ” tastă el nerăbdător.
” Nimic nou deocamdată domnule. Am identificat IP-ul ce a trimis mail-urile, dar specialiştii noştrii încă lucrează la identificarea sursei originale. Se pare că a folosit mai multe legături suprapuse.”
” Nu mă interesează, pînă dimineaţă să-mi afli locaţia ” veni răspunsul Păpuşarului.

- “…iată primim o ştire de ultimă oră. La adresa redacţiei a sosit un email…”

Ivănescu privea din ce în ce mai furios ecranele televizoareleor, pe masură ce pe toate posturile apărea ştirea de ultimă oră şi era prezentat mail-ul ce conţinea avertismentul nebunului. Deodata se ridică, cu o singură mînă mătură de pe birou cele 5 monitoare care se prabusiră cu un zgomot puternic peste parchetul ceruit impecabil. Işi aranjă calm costumul, apasă butonul interfonului:

- Vino aici. Trebuie să schimbăm strategia…

posted in Nebunul din Romania | 2 Comments

9th September 2007

Nebunul din Romania - 02

Prolog.

Picură apa, asta e tot ce putea realiza pe moment. Încet o imagine se formează: e tavanul contorsionat al maşinii, tapiţeria e sfişîiată şi stropită cu sînge. Al lui? Momentan nu simţea nimic. Realiză treptat că e încă ţintuit de scaun cu centura de siguranţă. Doar că spătarul este lăsat pe spate, probabil de la impact.

Încercă precaut să îşi mişte capul, merge. Următorul lucru pe care îl văzu a fost…Nu, …nu se poate. Ea nu mai e…inutil să verifice dacă a supravieţuit. Imaginea e prea şocantă, un leşin binevenit îl cuprinse…

“Accident pe autostradă. Un mort şi un rănit.”

“Fiul senatorului Barbulescu implicat în accidentul de pe autostrada Bucureşti-Piteşti.”

“Cercetările în cazul accidentului de pe autostradă au dovedit că fiul senatorului nu avea nici o vină, factorii determinanţi fiind vremea şi oboseala celuilalt şofer. Acesta este încă spitalizat în urma fracturilor suferite.”

“Avocaţii senatorului Barbulescu declară ca nefondate bănuielile conform cărora fiul senatorului ar fi condus sub influenţa băuturilor alcoolice.”

Durerea a început să dispară din corpul său. Gimnastica reparatorie era singura lui preocupare. Trebuia să redevină complet funcţional. Avea de aflat adevarul.

Era o seara ploioasă, la fel ca în aceea noapte. Aproape înţepenise de cînd aştepta în maşină. Iată-l, într-un final ieşea din local, clătinindu-se. Se urcă la volanul unui autoturism de teren de ultima generaţie. Plecă în trombă. Urmăritorul său demară în grabă, plasîndu-se la 10 metri în spatele jeep-ului ce gonea pe străzile aproape pustii. În curînd părăsiră centrul oraşului, fiul senatorului acceleră la maxim motorul chiuind ca un cowboy. Deodată în spatele său auzi sunetul binecunoscut al sirenei de poliţie. În oglindă văzu că era o maşină civilă, dar recunoscu lucirea albăstruie a girofarului. Incetini brusc şi opri aproape în diagonală maşina, înjurind printre dinţi. Maşina de poliţie trase pe dreapta şi urcă pe bordură.

- Ce vrei măh, plotonerule? Vrei sa îl sun pe taică-meu la ora asta? Rămîi pe drumuri dacă o fac.
- Bună seara, domnule Barbulescu. Dacă îmi permiteţi, am să vă conduc acasă, nu vrem să păţiţi ceva.
- …

Năuc, Barbulescu-junior privi cum poliţistul în civil îl mută ferm dar politicos în scaunul din dreapta, se aşează la volan şi preia controlul jeep-ului.

- Aţi fost parcă implicat într-un accident acum cîteva luni, nu? auzi ca prin vis fiul de bani gata.
- M..ihii…da, a rezolvat tata repede totul…nici nu au deschis aia dosar…
- Frumos…da’, am auzit ca au fost ceva victime?
- Mnnn…parcă…nu mai ţiu minte, că eram ameţit. rîse stupid tînărul Barbulescu. În cele din urmă aţipi legănat de ritmul domol al maşinii.
“Da, dormi liniştit. E mai bine aşa…” gîndi celălalt.

“Fiul senatorului Barbulescu, mort întru-un accident de maşină în noaptea aceasta. Automobilul a derapat incontrolabil, a rupt bariera de protectie şi a căzut în Dimboviţa.”

posted in Nebunul din Romania | 0 Comments

25th August 2007

Nebunul din Romania - 01

Aproape de Epilog.

Crengile il izbeau peste tot. Nu-i pasa. Trebuia sa isi mentina ritmul de alergare daca voia sa scape de urmaritorii sai.
Avansul de cinci minute trebuia mentinut cu orice chip. Altfel arunca la gunoi o luna de planificari, antrenamente si tot ce realizase in ultimii doi ani de cind era o fantoma, un justitiar al noptii.

Nu simtea nici rana de la umar, materialul bluzei, apasat de cureaua automatului se lipise de rana si incetinea singerarea.
Un fleac, gindi el, doar o crestatura. Chiar am avut noroc.

Vegetatia se rareste in calea sa. Iata zidul, scara de fringhie unde o lasase. Din trei pasi ajunse pe creasta. Chiar cind se pregatea sa sara, intepeni, auzind voci:

- Hei! Ce-i cu masina asta aici? Acu zece minute cind am trecut nu era.
- Da-i in statie la sef. Ne zice el care e faza.

Eh, asta a fost. Haidem macar sa sfirsim frumos.Sari de pe zid. Contact cu solul, rostogolire, avea deja arma in maini.
Doar un glont. Poate trebuia sa-l folosesc pe mine…Nu conteaza, papusarul e mort. Mai ramine o marioneta. Romanii o vor inlatura si fara mine…

***

Ziua 1.

Podeaua ceruita rasuna usor sub pasii grabiti ai secretarului. Acesta parcurse coridorul, trecu glont pe linga garzile inarmate si patrunse ca o vijelie in biroul imens, mobilat doar cu un birou antic trandafiriu, un scaun rotativ ocupat de un barbat carunt, elegant intolit cu un costum negru, care studia ecranele din fata sa. Obisnuit cu intrarile secretarului, barbatul ridica privirea si astepta.

- Domnule Ivanescu, trebuie sa vedeti asta, a fost trimisa acum 5 minute catre toate adresele de email ale guvernului, parlamentului, senatului si presidentiei.

Acesta intinse tacut mina si lua foaia de hirtie. Parcurse rapid textul:

Acesta este primul si ultimul avertisment pe care il veti primi. Ma adresez tuturor celor care au puterea de a schimba mersul lucrurilor in tara aceasta pe o directie pozitiva. Prea mult v-ati batut joc de Romania si de Romani. Ati jefuit destul. Pamintul nu va mai suporta. Aveti o singura sansa de a indrepta ce ati facut. Aveti 30 de zile incepind de acum.”

Ivanescu lasa foaia pe birou si incepu sa dicteze:

- Nu transpira nimic despre mesaj catre public, raspunzi de asta, informeaza la serviciul special, vreau sa stiu de unde a pornit mesajul in seara asta. Nebunul asta trebuie prins si amutit, nu am chef de un scandal media, le avem pe cele programate de noi. Intrebari?

- Nu domnule, nu transpira nimic, depistat expeditorul, amutit, am inteles.

Ivanescu isi indrepta atentia spre monitoare, deja nu il mai vedea pe secretar. Acesta iesi pe nesimtite, reluindu-si mersul alert pe coridoarele vilei, cocotata pe virful dealului impadurit, aceasta era adapostul celui mai puternic om din Romania, cel care tinea toate sforile,  papusarul.

posted in Nebunul din Romania | 1 Comment

6th April 2007

Recuperatorul

- Buna ziua.
- Buna ziua. Cu ce va pot ajuta?
- Am intilnire cu domnul Berzea.

Secretara ii zimbi celui din fata ei, un tip inalt, solid, imbracat complet in negru. Totusi nu reusea sa-i sustina privirea individului. Era prea directa.
Acesta o privea usor amuzat, dar fara a lasa vreun sentiment sa treaca de masca amabila ce o purta.

- Un moment, pe cine trebuie sa anunt?
- Pe domnul care trebuia sa vina la ora 13. Ma asteapta.

Usor nedumerita, secretara forma interiorul.

“Da?”
“Domnule Berzea, e aici domnul ce trebuia sa vina la ora 13?”
“Pofteste-l imediat, sa nu ne deranjeze nimeni”

- Urmati-ma va rog.
- Sigur.

Au strabatut in liniste un hol iluminat discret, trecind pe linga mai multe usi, in cele din urma femeia se opri in fata uneia capitonata cu piele neagra prinsa in tinte aurii pe care troneaza falnic o placa de email lucitoare unde scrie cu litere ingrosate: DIRECTOR GENERAL.

- Multumesc. Fara a mai astepta raspuns, tipul apasa clanta si intra.

Secretara se intoarse la biroul ei, fredonind incetisor. Se aseza si relua lectura, un articol despre cum sa-ti aranjezi casa si gradina.

Berzea era un barbat mic de stat, rotund si negricios. O fata buhaita, niste ochi usor injectati ce priveau fara sa te vada.

“Alt fomist dupa bani, zgircit pina la doamne-doamne si-napoi” isi zise el in timp ce Berzea facea incojurul biroului pentru a-l intimpina.

- Berzea. Se prezenta acesta intinzind o mina moale si lenesa.

O strinse scurt, apoi se aseza pe scaunul din imediata sa vecinatate.

- Vin pentru a regla niste conturi ce le aveti cu asociatii mei, incepu el.

Berzea isi reprima o strimbatura, zimbi fals:
- Beti o cafea, un suc, o apa?
- Multumesc, nu. Domnule Berzea, nu este o vizita de curtoazie. Eu sunt aici pentru a recupera ceva ce dumneavoastra ati luat cu imprumut.
- Mai, uite care-i treaba, in primul rind cine esti tu? De vii sa ma iei asa de tare?

Recuperatorul permise unui zimbet sa transpara pe fata lui imobila.
“Intodeauna spoiala de educatie se prabuseste cind e vorba de bani”
Se apleca usor in fata, isi aseza palmele pe tablia biroului, privind drept in ochii de broasca ai directorului:

- Treaba e in felul urmator. Ai la dispozitie 3 minute pentru a vira in contul pe care il stii suma ce ne-o datorezi.
Se lasa pe spate si adauga:
- Acum intelegeti de ce nu doresc o cafea, un suc, o apa.

Bereza sari din fotoliul sau impielitat, izbucnind:
- Cum iti permiti ma? Stii cine sint eu??!!

Recuperatorul ramase nemiscat, il tinti cu privirea si vocea lui se auzi calma, rece, cu inflexiuni metalice:
- Stai jos. Sau vei afla cine sint EU. iti ramin 2 minute. Iti recomand sa le folosesti cum crezi mai bine.

“Sa vedem ce alege sa faca, lepra…incepe cu milogeala? Face pe nebunu? Cere timp suplimentar? Incaleca pe falsa pozitie de mare mahar? Ataca?”

- Iti dau acum pe loc tie cinci mii, nu tre’ sa stie nimeni…

“Mita, uitasem. Normal, toti se invirt dupa bani cred cei ca el”

- Un minut, avertiza recuperatorul in timp ce isi punea o pereche de manusi elastice, din cauciuc alb.

Berzea privea ca si hipnotizat la miscarile domoale, precise, tacticoase cu care necunoscutul isi aranja manusa pe fiecare deget.

- Zece mii, supralicita directorul, pete mari de transpiratie se iveau pe camasa de matase alba. Cincizeci de mii, mergem la banca si sint ai tai.

Strainul nu spuse nimic. Terminase cu aranjatul manusilor. Se ridica, merse cu pasi usori pina la usa, o deschise si sterse cu o batista clantele.

Berzea puse mina pe telefon, tremurind.

- Chiar crezi ca mai ai timp sa primesti ajutor? il intreba recuperatorul care revenea de la usa inchisa.
- Te rog…Am familie…am copii, gemu palid omuletul. Nu mai ramasese nimic din marele si arogantul director…

“Cit de previzibili sint cu totii…”

- Te referi la tirfa de nevasta-ta care iti cheltuie banii pe toale, accesorii, bijuterii, operatii estetice, care se culca cu toti servitorii ce ii aveti, cea care ademeneste in fiecare an un student pentru desfatarea ta proprie in timp ce ea va priveste? La fiul tau retard care nu stie altceva decit sa alerge beat sau drogat in bolizi decapotabili cu suita de paraziti pe care ii intretine, din club in club in cautarea unei noi victime pentru un viol in grup? La ei te referi?
- De unde stii tu…? reusi se biguiasca celalalt prabusit acum in fotoliul devenit dintr-o data prea mare.

Recuperatorul se apropie incet de Berzea, afisind un zimbet blind:
- Haide…Fulgerator, ii prinse mina dreapta ca intr-o menghina, si il intepa intre degete cu seringa ce o tinuse ascunsa in plama.
- Ceeee faaaciii?!
- Eliberez pamintul de un gunoi…Liniste-te, va venii repede. E o moarte mai buna decit ai merita…

Berzea se zvircoli de citeva ori, apoi moartea il imbratisa cu pasiune. Ramase moale in fotoliu, cu ochii morti fixind tavanul.

Necunoscutul ridica receptorul din furca si il azvirli linga scaunul fostului director, arunca o ultima privire circulara in birou, apoi descuie usa privata ce dadea in culoarul prin care se fofila directorul cind pleca pe nesimtite din firma.

In acelasi timp, la secretariat isi facea aparitia un ins matahalos gen muschi fara creier in compania unui tip cu aspect de sobolan bolnav de varsat.

- Suntem pentru intalnirea de la ora 13 cu domnul Berzea, am avut o pana de motor…

Omul in negru cobori sprinten ultimele trepte si parasi cladirea pe usa de serviciu. Se opri un moment, viri manusile in buzunarul hainei, isi puse ochelarii negrii si zimbi cerului albastru:
“Te poti odihni in pace acum fratioare…”

posted in Rodul imaginatiei | 0 Comments

23rd March 2007

Vineri, drama in 3 acte.

Actul I. Constatare.

Interior: Birou de firma, camera de 3×3, mobilier clasic, computer. Plus individ ce exploateaza salbatic si fara pauza scula in cauza.(compu, mah obsedatilor!). Fumul de tigare pluteste lenes in straturile superioare ale cutiei de chibrituri de care vorbeam.

Vineri. Zi.
El fumeaza. Din nou. Priveste monitorul inciudat. Nu-i place ceea ce vede acolo. Nu, nu e propria sa reflexie. De altfel el se cunoaste personal si stie cum arata deci nu are nevoie de confirmari vizuale.
Priveste proiectul la care lucreaza. Asta nu-i place. Nu proiectul in sine, ci tot ce se afla in spatele lui.

Pauza de reflectie.

“E vineri. Urmeaza doua zile fara scirbici. E bine.”

Sfirsitul actului I.

Pauza, poti face ce vrei pina schimb decorul.

Actul II. Intrebari.

Interior. Mintea individului din actul I, o sala imensa in forma circulara cu tavan inalt, boltit, luminata de fulgerele globulare aruncate de gindurile ce trec in viteza ametitoare formand o complexa retea de linii care de care mai intersectate si mai colorate intens. Intr-un colt mai ferit de ochi indiscreti, la o masa rotunda incropita din neuroni pietrificati, stau patru semne de intrebare. Ele se numesc:
-
Cit e ceasul?
-
Mai e mult pina la 5?
-
Ce mama ma-sii fac eu aici?
-
De ce?
Doarece sunt semne de intrebare, nu pot face afirmatii, doar emit intrebari:

Cit e ceasul: Mah, care e probabilitatea ca sefu’ sa plece azi mai repede?
Mai e mult pina la 5: Cit e ceasul?
Cit e ceasul: Ce vrei, Mai e mult pina la 5?
Mai e mult pina la 5: De ce?
De ce: CE?
Ce mama ma-sii fac eu aici: Ce mama ma-sii fac eu aici intre dobitocii astia?

Liniste, cele 4 semne tac, contemplind ginditoare agitatia din jur.

De ce: De ce naiba am venit noi aici?
Ce mama ma-sii fac eu aici: De cite ori tre’ sa pui aceasi intrebare?
Mai e mult pina la 5: Mah, intreb cit mai tre’ sa stam p’aici?
Cit e ceasul: Oare cit mai e pina la 5?
Mai e mult pina la 5: Pai cit e ceasul?
De ce: Azi e vineri, nu?
Ce mama ma-sii fac eu aici: Cit mai tre’ sa indur atita prostie ce ma inconjoara, ma sufoca, ma omoara de plictiseala?!!

La aceasta intrebare, celelalte tac, usor agasate de tonul intrebarii. Se lasa din nou liniste peste coltul intrebarilor.

Actul III. Tragic.

Acelasi interior.

La masa intrebarilor e inca tacere, ele privesc plictisite alambicul vinzolelii ce le inconjoara.Ritmul gindurilor sufera o accelerare subita, sala este complet luminata acum. Cele patru intrebari devin nelinistite. S-au ridicat deja de la masa si
stau alipite de pereti.
Fluxul gindurilor s-a intetit in asa hal, incit nu se mai pot deosebi traseele diferite, totul pare o masa compacta alb-albastra, ce pulseaza intr-un tempo halucinant.
Cu un ultim strigat sfisietor, intrebarile dispar contopindu-se in materia lucitoare.

Epilog:

Decor: Acelasi birou de firma, dar pustiu. Nu se aude decit zumzaitul discret al ventilatorului din computer. Ecranul este aproape in totalitate negru, exceptie o fisie de text argintiu ce danseaza alene de colo colo:

VINERI. ULTIMA ZI DINTR-O SAPTAMINA DE RAHAT. PLEC SA UIT DE TOT PENTRU DOUA ZILE.

posted in Rodul imaginatiei | 1 Comment

7th January 2007

Felie de viaţă…

Ceasul sună brutal în urechile mele. Întind o mînă şi îl opresc.

Liniştea e de-a dreptul divină!

Cît e ceasul? Ah, da, trebuie să fie cam şapte.

Doar aşa l-am pus să sune aseară.

Sunt rupt de oboseală. Exagerez binenţeles.

Şi totuşi,parcă aseară nu mă dureau aşa de tare muşchii.

Care muşchi? Absolut toţi cei care sunt, mai bine zis au fost implicaţi în transportarea mobilei şi celorlalte cutii şi chestii care sunt acum împrăştiate prin apartamentul în care tocmai m-am mutat.

Simt din nou acea imensă satisfacţie de a sta în sfîrşit singur. Singur!!!

Mă ridic din pat şi încep să ţopăi. Nu durează mult, mă împiedic de ceva şi cad precum un sac de cartofi.

Noroc c-am pus deja mocheta. Aterizarea nu e aşa de dură.

Îs prea adormit încă pentru a o simţii.

Da, şi de trei zile, oficial, eu, Cazimir Alexandru stau de unul singur într-un apartament de două camere, şi incă unul într-un bloc vechi deci foarte înalt aşa că cei aproape doi metri ai mei se vor simţi foarte bine aici.

Iar îmi revine durerea aceea de spate.

Noroc că stau doar la etajul unu. Şi asta e suficient avînd în vedere faptul că am cărat de unul singur totul.

Nici acum nu ştiu cum am reuşit să urc patul dublu. Ştiu doar că la un moment dat eram leoarca de sudoare şi ca dupa ce am pus,mai degrabă trîntit ultima cutie pe jos (cu haine din fericire) am aruncat de pe mine ţoalele, de fapt maieul şi pantalonii scurti, am facut un duş ultra rapid, am fixat ceasul şi am adormit ca o buturugă.

Mă hotărăsc totuşi că nu e recomandabil să rămîn pe jos. Aşa că mă ridic.

Ce haos! Nu-mi vine să cred cum am lăsat totul. Şi asta numai că am fost încăpăţînat.

Am vrut să fac totul de unul singur. La inceput maică-mea nici nu a vrut să audă de aşa ceva. De fapt nici n-a fost de acord cu mutatul.

Tata a fost sprijinul meu aici: “Are deja o vîrstă, o stare dacă el vrea să plece pe cont propriu n-ai ce-i face…”

Ceea ce contează e că am făcut-o şi pe asta. De asemenea am renovat apartamentul în timp record. O săptămînă şi nu a fost fuşăreală. Am stat cu meşterii şi chiar am pus mîna ca să fiu sigur că fac treabă bună. Mocheta am pus-o eu.

Mă uit in jurul meu. De fapt dezordine e doar în dormitor şi sufragerie.Bucătăria şi baia sunt aranjate brici. Nu lipseşte absolut nimica.

Îmi fac loc printre cutii. Abia acum observ că am instalat fiecare piesă de mobilier. Aşa că nu-mi rămîne decît să pun lucrurile la locul lor.

Fain! Intru în baie. Văzandu-mă în oglindă observ că am dormit complet dezbracat.

Numa’ bine pot face direct duş. De data asta las apa să fie un pic mai rece. Să mă învioreze.

Iau halatul pe mine. E mai bine aşa. De mîncat nu prea am poftă. Totuşi îmi încălzesc nişte lapte.

Dacă mă gîndesc, mai bine aş mînca ceva. O omletă ar pica foarte bine la stomac.

Trec cîteva minute şi cu burta plină mă întorc în dormitor. Trecînd prin sufragerie (n-am hol, în baie se ajunge prin dormitor sau bucătărie) remarc faptul că totuşi în dormitor e ordonat faţă de cealaltă cameră.

Mă îmbrac repede. Azi trebuie să termin cu despachetatul. Mîine cel tîrziu.

Ce-i azi? Marţi. Iar nu am fost la cursuri. Totusi e prima oara cînd lipsesc din motive obiective.

Prietenii mei nici nu ştiu încă. La treabă!

Hait! Sună telefonul!

Sună, sună, dar unde e?

Mă ghidez după sunet cînd deodată îl văd la îndemînă pe dulapul de haine.

Ridic receptorul, se aude tonul şi în acelaşi timp sună iar.

E clar, e mobilul.

Ce imbecil, normal că e mobilul, nici măcar mama nu ştie numărul de telefon al apartamentului.

Şi nici nu-l va şti o perioadă.

Găsesc cu greu telefonul în haina din cuier. În sfîrşit răspund:

-Da.

-Te-ai trezit?

Ce întrebare desteaptă.E Andi.

-Da.

-Sper ca n-ai uitat ca azi mergem la firma aia .

-Pentru contract?

-Da.

-La ce ora era întîlnirea?

-La două.

-Perfect. Mersi ca mi-ai amintit. Te salut.

-Ciao.

Asta îmi place la Andi în afaceri: întodeauna scurt şi cuprinzător la fel cu mine,de aceea ne înţelegem noi aşa bine chiar dacă teoretic eu sunt şeful şi el e secretarul.

Mă uit la ceasul de pe perete. E nouă jumătate.

Aşa că am la dispozitie cam două ore să fac ceva ordine.

La treabă! Încep cu dormitorul. Aici nu sunt aşa de multe de aranjat.

Încep prin a despacheta toate hainele. Le aranjez cu meticulozitatea mea specifică.

Lucrez repede fredonînd. Starea de satisfacţie mă invăluie din nou.

Gata. Încep şi adun cutiile acum goale. Le pliez şi le aşez deasupra dulapurilor. Poate mai am nevoie de ele. Mă aşez în singurul fotoliu din cameră.

Încep să rîd. De fapt azi n-am avut cursuri.

Ce deştept! Am uitat ce data e azi. E şapteşpe’ iulie. A trecut o săptămînă de cînd am luat examenele anului trei.

Da. Mă ridic şi trec în sufragerie. Aici e de lucru. Arunc o privire la ceas. Aproape doişpe’.Nu voi termina azi.

Nici nu apuc să deschid prima cutie cînd aud soneria. Cine poate fii?

Deschid brusc uşa. Din prag mă priveşte o tipă cu o farfurie cu prăjituri în braţe.

O privesc şi eu amuzat. Îmi amintesc c-am întîlnit-o de cîteva ori pe scări.

De cel puţin trei ori ieri. E o vecină. Stă chiar deasupra mea. Bună tipa.

-Ciao. face ea.

-Ciao. îi răspund eu din ce în ce mai amuzat.

-Sunt vecina ta de deasupra.

-Ce interesant. fac eu.

Începe să se fîţăie. Se vede că s-a gîndit mult pînă să vină aici.

Cred că a rămas puţin şocată de ţinuta mea sumară adică o pereche de pantaloni scurţi.

-Ţi-am adus nişte prăjituri de bun venit. Şi îmi întinde farfuria.

-Te-aş invita înăuntru, dar, după cum poţi vedea - şi mă dau la o parte - n-am aranjat încă apartamentul.

Şovăie un pic după care îmi spune dezinvoltă:

-Am putea urca sus la mine…

-Sigur ca da, numai să mă schimb. Trebuie să plec la unu jumate pînă undeva. Haide înăuntru.

Nu aştept răspuns. Mă întorc şi mă reped în dormitor. Strig:

-Fă-ţi loc pe undeva şi stai jos. Sint gata imediat.

Îmi trag o pereche de pantaloni, un tricou mă-ncalţ si dupa o scurta verificare în oglindă mă întorc.

-Numai să-mi iau nişte chestii. Chestiile sunt servieta şi haina din cuier. Mă întorc spre ea:

-Apropo. Alexandru, Cazimir Alexandru, prietenii îmi spun Alex.

Îmi strînge mîna.

-Raluca, Radovan Raluca.

-Îmi pare bine.

Iau cheile de pe masuţa de lîngă uşă.

-Putem merge.

Încui şi o urmez pe proaspăta mea cunoştinţă.

-Aşa vecini să tot ai.

-Poftim? Se întoarce ea de lîngă uşă dupa ce am urcat scările.

-Am spus că îmi place ce vecini am Mă asez pe canapeaua din cameră uitandu-mă în jur. Frumos aranjat.

Ce sare în ochi e biblioteca ce ocupă aproape doi pereţi ai camerei.

-Bei o cafea?mă întreabă ea din uşa bucătăriei.

-Da merci. Se poate fuma? întreb eu observînd scrumiera de pe masuţa din faţa canapelei.

-Sigur. Vin şi eu imediat. Ia o prăjitură şi spune-mi cum e.

Gust. E chiar foarte bună.

-Excelentă. zic eu în timp ce îmi aprind prima tigară de pe ziua de azi.

-Esti student?

-Da,la managment. Tu? Lasă-mă să ghicesc. Eşti la Istorie.

-Cum de-ai ghicit? face ea scoţînd capul pe uşă.

-Multe cărţi de domeniu. zic eu.

Raluca apare purtănd tava cu cafea. O pune pe masuţă şi se aşează lîngă mine. Işi aprinde şi ea o tigară. Ceva lung, bănuiesc un Kent sau altceva uşor. Se uită la mine şi mă întreabă:

-Ce fumezi?

-Davidoff.

-Şi tu? Ce coincidenţă!

-Cum de nu eşti în vacanţă? schimb eu subiectul şi arunc o privire discretă la ceas.

Ştiu cum e cu discuţiile. Uiţi de tine. Mă uit la ea cercetător. Arată al naibii de bine. Un corp de manechin dotat cu toate extrasele necesare, un năsuc în vînt, o gură senzuală, nişte ochi extraordinari de un albastru azuriu ce merg perfect cu părul lung de culoarea caramelei.

Îşi dă seama că o studiez dar nu se sfieşte, din potrivă, face şi ea la fel.

Trebuie să fie ceva la mijloc dacă e acasă în loc să se prăjească la soare, şi cred că la mijloc e nişte creier, mult creier, se citeşte din privirea-i deschisă.

Trage îndelung din ţigară înainte să-mi răspundă:

-Nu m-am hotărît încă unde să plec. Dar tu?

-Mai am nişte treburi de rezolvat aici. Plus că trebuie să mă instalez cum se cuvine. Dar am programat plecarea cam prin treizeci.

-Şi unde te duci? La mare, la munte, afară?

-În primul rînd în munţii Orăştiei, poate în Apuseni, pe urmă la Costineşti.

-Interesant. spune ea gînditoare. Mergi singur?…Cu prietena?

Aha, deci e curioasă. Asta e bine.

-Nu ştiu încă cu cine merg. N-am vorbit încă cu prietenii iar prietenă n-am.

-Zău? Apoi brusc interesată. Şi unde exact mergi în Şureanu?

-Fac turul cetăţilor de acolo. Am fost şi anul trecut.

-Te pasionează istoria?

-Da .

Îi pot vedea interesul din ochi.Te pomeneşti …Mă uit la ceas.

Hait! E două fără douăzeci. Ma ridic.

-Îmi pare rău dar trebuie să plec. Mulţumesc de cafea şi prăjituri. Poate mai vorbim.

-Sigur. Dacă vrei, cînd te întorci cheamă-mă să te ajut la despachetat.

-Bine. mai spun eu din prag.

-Îmi pare bine că te-ai mutat aici. mai spune ea înainte să închidă uşa. Ciao.

-Ne vedem diseară. zic eu în timp ce cobor scările.

Maşina mă aşteaptă cuminte lîngă trotuar. Afară e o caldură zdrobitoare. În maşină e şi mai şi.

Demarez în trombă. Sper să nu întîrzii.

E o aglomeraţie nebună în oraş. Toată lumea se grăbeşte. Unde se grăbesc toţi nu am idee. Închid cu satifacţie portiera. Eu am ajuns la destinaţie.

Şi încă la timp. Am la dispoziţie exact cinci minute pentru a urca treptele ce duc la sediul unde mă aştepta un patron al unei firme ce ne va cumpăra serviciile, sper.

Andi e deja acolo. Pariez că a ajuns cu zece minute mai devreme decît trebuia

Salut vesel pe contabilă şi mă îndrept spre birou. Intru pe uşa la secundă. Aşa îmi place.

Patronul, un tip uscaţiv cu chelie se ridică grav din fotoliu şi îmi întinde mîna.

-Domnule…

-Buna ziua.

-Luaţi loc.

-Mulţumesc.Mă aşez în scaunul alăturat lui Andi şi scot documentele din servietă.

-Nu cred că mai e nevoie de formalităţi. Dacă binevoiţi să semnaţi aici. Şi îi întind hîrtiile.

Tipul verifică dacă sunt cele pe care deja le ştia pe de rost şi în cele din urmă se conformează.

Ne tragem şi noi iscăliturile alături. Gata, din momentul acesta au cumpărat seviciile noastre în domeniul publicităţii pentru un an de zile

-Mulţumesc mult. zic eu ridicîndu-mă şi strîngîndu-i din nou mîna cheliosului. Să sperăm că vom avea o colaborare fructuasă.

Andi se ridică şi el. După privire îmi dau seama ce vrea să zică:

-Mă ocup eu de restul amănuntelor.Ştiu că ai treabă.

-Iţi dau eu un telefon mîine după ce termin.

Ies grăbit din clădire. Cît am de lucru! Ca să nu mai vorbesc de despachetat.

Sper să fiu acasă pînă la opt. Asta în cazul cel mai fericit. Nici să ajung la maşină că sună telefonul.

Nu-mi place să vorbesc pe stradă şi mai ales în mers, dar de data asta calc peste principiu:

-Da!

-Alex, ciao, mama.

-Ciao. Ce s-a întamplat?

Sunt mirat. Maică-mea nu are obiceiul să mă sune aşa devreme.

-A fost pe aici un baiat, un coleg de-al tău de şcoală, mi se pare că-l chema Voicu, unu gărsuţ şi cu părul roşu. Zicea că trebuie să-ţi vorbească neapărat.

-Şi nu i-ai dat numărul de mobil?

-Ba da. Ar trebui să te sune. Nici nu a terminat de spus şi se aude un mic bipăit. E clar, mai sună cineva.

-Mami, trebuie să închid că mă sună cineva.

-Bine.

-Ciao.

-Ciao. Răspund din nou la telefon:

-Da.

-Alexe!

-Da.

-Voicu la telefon.

-Salut Voicule, ce mai faci, că nu te-am văzut de-un car de ani?

-Ascultă, trebuie să-ţi vorbesc neaparat!

-Ce s-a-ntîmplat?

-I-am vazut! Sunt iar pe urmele noastre!

Încep să devin atent. Vocea îi tremură. Ceva l-a speriat.

-Linisteşte-te. Pe cine ai văzut?

-Pe ticăloşii aia doi ce i-am băgat acum 5 ani la bulău.Nici nu mai ştiu cum îi cheamă.

-Calmeaza-te. Nu se poate să fie ei. Mai au mult şi bine de stat acolo.

-Îţi spun că i-am vazut…M-au vazut şi ei pe mine, şi m-au recunoscut…Să fi văzut ce faţă a tras ăla slab. Ascultă-mă…Te-am sunat ca să şti şi tu..,să ai grijă…Mi se termină cartela…

S-a întrerupt. Rămîn pe gînduri cu mîna pe portiera maşinii. Nu se poate să fie ei. Voicu ăsta a rămas la fel de zăpăcit. Am prea multe de făcut.

***

Mă trantesc sfarsit in fotoliu. Arunc o privire aproape muribundă la ceas. E trecut de ora unsprezece dar sint mutumit, am facut tot ce mi-am planificat.

Binenteles cu exceptia amenajării apartamentului care are sufrageria exact la fel cum am lasat-o…

O bataie în uşă îmi rupe şirul gîndurilor.

-Intră, e deschis!

Normal, e Raluca. Mă ridic cu sforţări. Încă îmi funcţionează maşina după ce toată dupamiaza am petrecut-o lucrînd la ultimul proiect media si apoi la masina pe care încă mă încăpăţînez să încerc să o repar de unul singur.

E vorba de un Willy Jeep cu caroseria aproape nouă dar cu motorul praf plus transmisia pe butuci.

Ii trag fetei un zambet ca la carte, marca Alex.

-Ciao. Apoi imi aduc aminte îngrozit că sînt plin de unsoare din cap pînă-n picioare. Scuză-mă. Abia am venit.

-Am observat, zîmbeşte ea. Ce faci în continuare?

-Primul punct: fac un dus, secondo: mai fac un dus, tertio:…

-Mai faci un dus, rîde ea.

-Nu, îmi caut ceva de mancare că-s mort de foame şi nervi n-am să mai gătesc.

-Pe urmă?

-Îmi termin treaba în sufragerie că nu mai vreau o dimineaţă cu apartamentul în dezordine.

-Te ajut cu ceva?

-Depinde la care punct vrei? si incep să rîd. Îmi face bine prezenta ei. ”Ai grija!”mă atenţionez, ”să nu te frigi!” -Deocamdată doar la despachetat şi dacă esti dispus sa risti…face o pauză suficientă pentru a lasa să se înţeleagă altceva…., îţi pot oferi eu o cină…vii sus după ce ai trecut prin cele două puncte.

Se întoarce şi iese fără grabă.

-Vezi să vii înainte de doişpe că altfel îţi iei micul dejun…mai strigă ea.

Închid uşa şi mă reped în baie.

După zece minute, “curat şi plăcut uscat” sint în faţa uşii. Încerc clanţa. Aşa cum mă aşteptam, e deschis, intru fără nici o invitaţie şi ajung ghidat de mirosul plăcut în bucătarie.

-Ce ne prepari?

-Peşte prăjit şi salată a’ la de toate.

-Abia aştept.

-Fi bun şi abia aşteaptă pe canapea.

-E vreo reţetă secretă? Sper că nu ai de gînd să mă serveşti pe măsuţa aia joasă de dincolo. Lasă-mă măcar să pun masa. -O.K. Farfuriile sint în dulapul acela, tacamurile le poţi vedea, iar şerveţele nu mai am. Ne vom multumi cu ştergare.
-Perfect.

Încep să aşez farfuriile şi tacîmurile pe masă, între timp mai arunc cîte o privire furişă. Arată bine şi cînd găteşte. E îmbrăcată într-o pereche de pantaloni scurţi, un tricou şi nelipsitul şorţ ce orice bucatar care se respectă are. Si eu port aşa ceva cînd gătesc, roz cu picăţele, cadou de la….
Ea poartă unul roşu aprins. Mă surprinde uitandu-mă şi zîmbeşte. Trebuie să recunosc că începe să-mi placă.

posted in Rodul imaginatiei | 2 Comments

13th October 2006

De ce nu m-a facut mama parlamentar sau A doua zi de jurnal

Gata, m-am hotarit, ma duc la parlament.

Imi dau demisia la firma si ma fac parlamentar.

Asta gindeam azi in timp ce citeam ziarele.

In editia de azi nu voi scrie nimic despre drumul la scirbici ca nimic nu s-a schimbat fata de ieri, a ba nu, va induc in eroare, intradevar, azi spre deosebire de ieri nici nu i-am vazut la locul de munca pe marii meseriasi ce ar trebui sa ne repare drumurile.

Probabil era ceva sedinta de sindicat, sau au pus-o de o greva ca muncesc prea mult si sunt prea putin platiti.

Am facut gresala sa ma intorc cu taxiul acasa in loc de autobuz acas’ da’ aveam nevoie sa ajung repede.

Taximetritu era binenteles manelist, dar stupoare, muzica abia se auzea, vorbea la dumneavostra cu mine si nu a scuipat de loc pe geam.

Ori incep eu sa eman tot mai multa atitudine de genu “ma calci pe coada te-am spart” ori chiar se mai pot si abtine.

Am vorbit cu nenea taximetristu de harnicia muncitorilor rutieri si m-a lamurit el cum sta treaba:
“Pai eu am lucrat si la stat si la patron si stiu cum e domnu’. Nu plateste patronii domle, poti sa muncesti ca spartu’ ca tot aia iei, si daca zece stau tu de ce sa te spetesti? De ce sa faci pe erouu?”
Clar, inseamna ca eu mi-s nebun ca am impresia ca munca se plateste.
Pauza de injuraturi.
Merg sa fumez o tigara, revin, nu plecati sau daca o faceti ultimu sa traga apa si sa stinga lumina ca pute rau aici in Romanesti.

De ce vreau sa ma fac parlamentar?

Pai ziceau unii in ziare ca si ei au probleme ca si restul oamenilor. Toata ziua le bat unii in cap cu picamaru’, mincarea e proasta, banii is putini si vor mai multi, asa-i ca nu e nici o diferenta pina acu intre ei si mine?

Asa e daca stai o nanosecunda sa ii crezi. Diferenta e ca ei se pling de cele 7 zile in care le renoveaza hotelu in care stau, platit din banii nostrii, mincarea e proasta in sensu ca dimineata nu au primit brinza rochefort ci telemea, cotlet in loc de file, Borsec in loc de Evian si pe deasupra nu e de ajuns bugetul, il vor majora cu 45%.

Ziceti voi daca nu au intradevar mari probleme oamenii astia.

Ba chiar unu din ei a fost atacat in timp ce se intorcea de la piscina.

Nu poti nici sa te scalzi linistit ca apar unii si te deranjaza mama lor de recidivisti.

Ma fac parlamentar mai ales ca am auzit ca de la anu’ o sa avem cel mai tare cabinet de asistenta medicala cu asistente de la Playboy si dotare corespunzatoare nu ca anul asta de zici ca era ultimu cabinet din Tanzania, sa ma ierte tanzanezii. Plus ca o sa calatorim la bussines class nu la economy unde vor vrea muschii nostrii si vom fi cazati numa la hoteluri de 11 stele ca alea de 5 ne stateau in gat.

Nu se mai poate asa stimati contribuabili, pai nici hartie nu avem la buda pe vremurile astea cacacioase si ne ingheata tartita de frig pe coridoarele alea mari de la vilele de protocol unde sintem paziti de babe si mosi in loc sa fie zine si feti frumosi.
Hai ca ma duc sa-mi pregatesc discursul de primire in camera deputatilor.

posted in Rodul imaginatiei | 0 Comments

12th October 2006

Incep sa tin un jurnal

Io, Ion fiu lu Ion si al Mariei din Romanesti am hotarit sa tin un jurnal incepind cu ziua de azi ca sa pot tine minte tot ce am facut cu o zi inainte si sa am si eu ce ceti peste citva ani si sa rid bine.

Ase ca in fiecare seara voi scrie cite ceva despre ziua care se termina.
Azi de dimineata m-am trezit ca de obicei cu un chef de munca de imi venea sa ma lipesc de pat nu alta.

Binenteles ca nu am apucat sa bag nimic la ghiozdan acas ca a trebuit sa o tai direct catre scirbici ca altfel intarziam, … oricum am intarziat din cauza traficului de toata coma ce ii prin oras. Crezusem ca dac iau un taxi scap si ajung mai repede, ti-ai gasit, ajungeam in acelasi timp dac veneam pe linga masina.

Ca de obicei bravele organe fluidizau circulatia din intersectiile aglomerate prin simpla putere a gindului din capu mintii lor in timp ce stateau rascracanati gratios pe la carciumi si terase unde isi sorbeau delicat cafelutele avind mare grija sa-si tina degetelu mic intins.

De ce is intersectiile aglomerate? Trecind peste marea civilizatie a soferilor, care toti sunt profesionisti asi ai volanului si se invita care mai de care la vizitele mormintelor stramosesti si imping generozitatea pina a se oferii a umple cu carne frigiderul colegilor de trafic, mai sunt marii meseriasi angajati de primarie pentru a reabilita soselele maretului nostru oras.

Am trecut cu masina pe linga doua asemenea locatii in curs de amenajare si am privit admirativ cum specialistii in drumuri stateau cu lopetile in mina si cujetau la nemurirea sufletului lor purificat de vodka rasa cu o juma de ora inainte pentru a avea mai mult spor.

Am ajuns la birou cu forte improspatate de minunata priveliste a tinerilor trei elevi ce se invitau unul pe altul sa intre in barul cu pokere de linga incinta liceului.

Ziua intreaga am muncit cu mare drag, mai ales ca stiam ca trei sfert din salar il voi da pe intretinere, gaz, curent, telefon si cablu. Nu mai zic ca ma simteam mai mult decit motivat auzind-mi seful cum il incuraja pe colegul meu facandu-i tot felu de complimente care de care ma dragute.

La mine nu e cazu ca am doi metri si 120 de kilograme.

Spre ora 7, cind am terminat sarciniile de servici curente si cele alte 20 venite asa ca nu prea aveam ce face, am topait zburdalnic spre statia de autobuz unde asteptau alti cetateni la fel de fericiti ca si mine.

Ne-am inghesut civilizat ca sardelele in autobuzul ce mirosea a primavara, primavara cind iti aduci aminte ca n-ai tras apa la buda toata iarna, si am fost purtat lin, ca si o adiere de taifun pina la complexul unde rezidez.

M-am oprit 5 minute la alimentara - butique - loz in plic - veceu public - terasa de linga bolovanu de 4 etaje in care detin luxosul meu apartament cu o camera pentru a-mi cumpara niste tigari. Am fost servit cu promptitudine si amabilitate de malaca si gingasa vinzatoare (se vedea ca era proaspat barberita) dupa ce a terminat de povestit cu baba de la parter despre ce a vraji a mai facut Maria lu Floarea sti matale de sta linga Steluta ce are 2 copii in Spania de si-au luat Audi a seis nou din 2004.

Urcatu scarilor pe intuneric a fost o nimica toata ca m-am ghidat dupe urletele lu aia mica de la 3, am intrat direct in baie sa-mi limpezesc capul la un dus cind fierbinte, cind rece ca de, doar nu stau la casa sa am o presiune ca lumea.

Cina a fost completata de superbele stiri de la ora opt, pline de informatii corecte si pertinente pentru debilii mintali.
Foarte impacat de grozava si satisfacatoarea zi ce tocmai se incheie ma apuc sa scriu prima pagina a jurnalului meu.

posted in Rodul imaginatiei | 0 Comments