weblogu’ lu’ maK

Incepe actiunea. Sau mai adevarat: Continuarea prologului.

Nu mai avea un nume. Acesta disparuse din momentul în care luase cumplita hotărîre de a se autoînscăuna în poziţia de judecător, juriu şi călău al ţării.

Numele său nu mai exista pentru că îşi desfinţase complet identitatea. Acte, poze, diplome, menţiuni, fişiere, totul era sters, ars, furat. Nici casă nu mai avea. Acum se întorcea la volanul falsei maşini de poliţie la motelul mizer de margine a bucureştilor. Ploaia se înteţise. Privea absent miscările rapide ale ştergătoarelor pe parbriz, luminile ce se succedau pe măsură ce trecea pe strazile pustii. Imagini legate de ultimele zile i se perindau sporadic prin minte în timp ce o parte din el era concentrată la condus.

“Bani. Dacă ai destui bani poţi întoarce lucrurile cum vrei” A fost prima lecţie pe care a învăţat-o cînd a iesit din spital, din comă, din recuperare, din durere. Cea fizică. Cea sufletească devenise parte integrantă din psihicul său. Era precum un tovaraş de drum care îl urma peste tot, îl menţinea pe direcţia potrivită.

A început prin a vinde tot ce avea. Casa unde statuse cu ea. Maşina lor. Toate lucrurile ce aveau o valoare şi pe care ea le atinse vreodată. Restul a devenit cenusă, arse odata cu vechea lui identitate. Astfel încropise o mică avere pentru unii, o fărîmă pentru ce avea el nevoie să facă.

Al doilea pas a fost obţinerea informaţiilor. Urmate de pregătire. Angajase pentru asta un bătrîn ofiţer instructor al forţelor speciale. Îl găsise cufundat în mizerie şi neputiinţă, ducîndu-şi zilele cu pensia “generoasă” a statutlui. Condiţiile au fost simple. o viaţă mai bună contra unei instrucţii de fier desavîrşite, fără întrebări.

Au fost cele mai dure 6 luni din viaţa sa. Dar din tînărul grăsuţ, dezordonat, lipsit de coordonare, devenise un pachet ucigaş de muşchi şi creier. Mai important, acum căpătase unele legături în lumea armatei şi în cea interlopă.

Pregătirea de programator bancar i-a fost cea mai folositoare. Banii. Cel mai usor de procurat, mai ales de la cei care îi obţinuseră în acelaşi fel. Acum era pregătit.

Ziua 1.

Seara era linistită pentru păsările ce se cuibăreau prin copacii ce înconjurau cladirea castel a Papuşarului.
Ivănescu şedea la biroul său, urmărea cu un ochi buletinele de ştiri ce erau difuzate în acelaşi timp pe 4 posturi naţionale, în timp ce primea raporturile electronice ale secretarului.

- Nimic în presă momentan, bombăni în barbă Ivănescu.

” Ce se aude de justiţiarul necunoscut? ” tastă el nerăbdător.
” Nimic nou deocamdată domnule. Am identificat IP-ul ce a trimis mail-urile, dar specialiştii noştrii încă lucrează la identificarea sursei originale. Se pare că a folosit mai multe legături suprapuse.”
” Nu mă interesează, pînă dimineaţă să-mi afli locaţia ” veni răspunsul Păpuşarului.

- “…iată primim o ştire de ultimă oră. La adresa redacţiei a sosit un email…”

Ivănescu privea din ce în ce mai furios ecranele televizoareleor, pe masură ce pe toate posturile apărea ştirea de ultimă oră şi era prezentat mail-ul ce conţinea avertismentul nebunului. Deodata se ridică, cu o singură mînă mătură de pe birou cele 5 monitoare care se prabusiră cu un zgomot puternic peste parchetul ceruit impecabil. Işi aranjă calm costumul, apasă butonul interfonului:

- Vino aici. Trebuie să schimbăm strategia…

Prolog.

Picură apa, asta e tot ce putea realiza pe moment. Încet o imagine se formează: e tavanul contorsionat al maşinii, tapiţeria e sfişîiată şi stropită cu sînge. Al lui? Momentan nu simţea nimic. Realiză treptat că e încă ţintuit de scaun cu centura de siguranţă. Doar că spătarul este lăsat pe spate, probabil de la impact.

Încercă precaut să îşi mişte capul, merge. Următorul lucru pe care îl văzu a fost…Nu, …nu se poate. Ea nu mai e…inutil să verifice dacă a supravieţuit. Imaginea e prea şocantă, un leşin binevenit îl cuprinse…

“Accident pe autostradă. Un mort şi un rănit.”

“Fiul senatorului Barbulescu implicat în accidentul de pe autostrada Bucureşti-Piteşti.”

“Cercetările în cazul accidentului de pe autostradă au dovedit că fiul senatorului nu avea nici o vină, factorii determinanţi fiind vremea şi oboseala celuilalt şofer. Acesta este încă spitalizat în urma fracturilor suferite.”

“Avocaţii senatorului Barbulescu declară ca nefondate bănuielile conform cărora fiul senatorului ar fi condus sub influenţa băuturilor alcoolice.”

Durerea a început să dispară din corpul său. Gimnastica reparatorie era singura lui preocupare. Trebuia să redevină complet funcţional. Avea de aflat adevarul.

Era o seara ploioasă, la fel ca în aceea noapte. Aproape înţepenise de cînd aştepta în maşină. Iată-l, într-un final ieşea din local, clătinindu-se. Se urcă la volanul unui autoturism de teren de ultima generaţie. Plecă în trombă. Urmăritorul său demară în grabă, plasîndu-se la 10 metri în spatele jeep-ului ce gonea pe străzile aproape pustii. În curînd părăsiră centrul oraşului, fiul senatorului acceleră la maxim motorul chiuind ca un cowboy. Deodată în spatele său auzi sunetul binecunoscut al sirenei de poliţie. În oglindă văzu că era o maşină civilă, dar recunoscu lucirea albăstruie a girofarului. Incetini brusc şi opri aproape în diagonală maşina, înjurind printre dinţi. Maşina de poliţie trase pe dreapta şi urcă pe bordură.

- Ce vrei măh, plotonerule? Vrei sa îl sun pe taică-meu la ora asta? Rămîi pe drumuri dacă o fac.
- Bună seara, domnule Barbulescu. Dacă îmi permiteţi, am să vă conduc acasă, nu vrem să păţiţi ceva.
- …

Năuc, Barbulescu-junior privi cum poliţistul în civil îl mută ferm dar politicos în scaunul din dreapta, se aşează la volan şi preia controlul jeep-ului.

- Aţi fost parcă implicat într-un accident acum cîteva luni, nu? auzi ca prin vis fiul de bani gata.
- M..ihii…da, a rezolvat tata repede totul…nici nu au deschis aia dosar…
- Frumos…da’, am auzit ca au fost ceva victime?
- Mnnn…parcă…nu mai ţiu minte, că eram ameţit. rîse stupid tînărul Barbulescu. În cele din urmă aţipi legănat de ritmul domol al maşinii.
“Da, dormi liniştit. E mai bine aşa…” gîndi celălalt.

“Fiul senatorului Barbulescu, mort întru-un accident de maşină în noaptea aceasta. Automobilul a derapat incontrolabil, a rupt bariera de protectie şi a căzut în Dimboviţa.”

Aproape de Epilog.

Crengile il izbeau peste tot. Nu-i pasa. Trebuia sa isi mentina ritmul de alergare daca voia sa scape de urmaritorii sai.
Avansul de cinci minute trebuia mentinut cu orice chip. Altfel arunca la gunoi o luna de planificari, antrenamente si tot ce realizase in ultimii doi ani de cind era o fantoma, un justitiar al noptii.

Nu simtea nici rana de la umar, materialul bluzei, apasat de cureaua automatului se lipise de rana si incetinea singerarea.
Un fleac, gindi el, doar o crestatura. Chiar am avut noroc.

Vegetatia se rareste in calea sa. Iata zidul, scara de fringhie unde o lasase. Din trei pasi ajunse pe creasta. Chiar cind se pregatea sa sara, intepeni, auzind voci:

- Hei! Ce-i cu masina asta aici? Acu zece minute cind am trecut nu era.
- Da-i in statie la sef. Ne zice el care e faza.

Eh, asta a fost. Haidem macar sa sfirsim frumos.Sari de pe zid. Contact cu solul, rostogolire, avea deja arma in maini.
Doar un glont. Poate trebuia sa-l folosesc pe mine…Nu conteaza, papusarul e mort. Mai ramine o marioneta. Romanii o vor inlatura si fara mine…

***

Ziua 1.

Podeaua ceruita rasuna usor sub pasii grabiti ai secretarului. Acesta parcurse coridorul, trecu glont pe linga garzile inarmate si patrunse ca o vijelie in biroul imens, mobilat doar cu un birou antic trandafiriu, un scaun rotativ ocupat de un barbat carunt, elegant intolit cu un costum negru, care studia ecranele din fata sa. Obisnuit cu intrarile secretarului, barbatul ridica privirea si astepta.

- Domnule Ivanescu, trebuie sa vedeti asta, a fost trimisa acum 5 minute catre toate adresele de email ale guvernului, parlamentului, senatului si presidentiei.

Acesta intinse tacut mina si lua foaia de hirtie. Parcurse rapid textul:

“Acesta este primul si ultimul avertisment pe care il veti primi. Ma adresez tuturor celor care au puterea de a schimba mersul lucrurilor in tara aceasta pe o directie pozitiva. Prea mult v-ati batut joc de Romania si de Romani. Ati jefuit destul. Pamintul nu va mai suporta. Aveti o singura sansa de a indrepta ce ati facut. Aveti 30 de zile incepind de acum.”

Ivanescu lasa foaia pe birou si incepu sa dicteze:

- Nu transpira nimic despre mesaj catre public, raspunzi de asta, informeaza la serviciul special, vreau sa stiu de unde a pornit mesajul in seara asta. Nebunul asta trebuie prins si amutit, nu am chef de un scandal media, le avem pe cele programate de noi. Intrebari?

- Nu domnule, nu transpira nimic, depistat expeditorul, amutit, am inteles.

Ivanescu isi indrepta atentia spre monitoare, deja nu il mai vedea pe secretar. Acesta iesi pe nesimtite, reluindu-si mersul alert pe coridoarele vilei, cocotata pe virful dealului impadurit, aceasta era adapostul celui mai puternic om din Romania, cel care tinea toate sforile,  papusarul.

- Buna ziua.
- Buna ziua. Cu ce va pot ajuta?
- Am intilnire cu domnul Berzea.

Secretara ii zimbi celui din fata ei, un tip inalt, solid, imbracat complet in negru. Totusi nu reusea sa-i sustina privirea individului. Era prea directa.
Acesta o privea usor amuzat, dar fara a lasa vreun sentiment sa treaca de masca amabila ce o purta.

- Un moment, pe cine trebuie sa anunt?
- Pe domnul care trebuia sa vina la ora 13. Ma asteapta.

Usor nedumerita, secretara forma interiorul.

“Da?”
“Domnule Berzea, e aici domnul ce trebuia sa vina la ora 13?”
“Pofteste-l imediat, sa nu ne deranjeze nimeni”

- Urmati-ma va rog.
- Sigur.

Au strabatut in liniste un hol iluminat discret, trecind pe linga mai multe usi, in cele din urma femeia se opri in fata uneia capitonata cu piele neagra prinsa in tinte aurii pe care troneaza falnic o placa de email lucitoare unde scrie cu litere ingrosate: DIRECTOR GENERAL.

- Multumesc. Fara a mai astepta raspuns, tipul apasa clanta si intra.

Secretara se intoarse la biroul ei, fredonind incetisor. Se aseza si relua lectura, un articol despre cum sa-ti aranjezi casa si gradina.

Berzea era un barbat mic de stat, rotund si negricios. O fata buhaita, niste ochi usor injectati ce priveau fara sa te vada.

“Alt fomist dupa bani, zgircit pina la doamne-doamne si-napoi” isi zise el in timp ce Berzea facea incojurul biroului pentru a-l intimpina.

- Berzea. Se prezenta acesta intinzind o mina moale si lenesa.

O strinse scurt, apoi se aseza pe scaunul din imediata sa vecinatate.

- Vin pentru a regla niste conturi ce le aveti cu asociatii mei, incepu el.

Berzea isi reprima o strimbatura, zimbi fals:
- Beti o cafea, un suc, o apa?
- Multumesc, nu. Domnule Berzea, nu este o vizita de curtoazie. Eu sunt aici pentru a recupera ceva ce dumneavoastra ati luat cu imprumut.
- Mai, uite care-i treaba, in primul rind cine esti tu? De vii sa ma iei asa de tare?

Recuperatorul permise unui zimbet sa transpara pe fata lui imobila.
“Intodeauna spoiala de educatie se prabuseste cind e vorba de bani”
Se apleca usor in fata, isi aseza palmele pe tablia biroului, privind drept in ochii de broasca ai directorului:

- Treaba e in felul urmator. Ai la dispozitie 3 minute pentru a vira in contul pe care il stii suma ce ne-o datorezi.
Se lasa pe spate si adauga:
- Acum intelegeti de ce nu doresc o cafea, un suc, o apa.

Bereza sari din fotoliul sau impielitat, izbucnind:
- Cum iti permiti ma? Stii cine sint eu??!!

Recuperatorul ramase nemiscat, il tinti cu privirea si vocea lui se auzi calma, rece, cu inflexiuni metalice:
- Stai jos. Sau vei afla cine sint EU. iti ramin 2 minute. Iti recomand sa le folosesti cum crezi mai bine.

“Sa vedem ce alege sa faca, lepra…incepe cu milogeala? Face pe nebunu? Cere timp suplimentar? Incaleca pe falsa pozitie de mare mahar? Ataca?”

- Iti dau acum pe loc tie cinci mii, nu tre’ sa stie nimeni…

“Mita, uitasem. Normal, toti se invirt dupa bani cred cei ca el”

- Un minut, avertiza recuperatorul in timp ce isi punea o pereche de manusi elastice, din cauciuc alb.

Berzea privea ca si hipnotizat la miscarile domoale, precise, tacticoase cu care necunoscutul isi aranja manusa pe fiecare deget.

- Zece mii, supralicita directorul, pete mari de transpiratie se iveau pe camasa de matase alba. Cincizeci de mii, mergem la banca si sint ai tai.

Strainul nu spuse nimic. Terminase cu aranjatul manusilor. Se ridica, merse cu pasi usori pina la usa, o deschise si sterse cu o batista clantele.

Berzea puse mina pe telefon, tremurind.

- Chiar crezi ca mai ai timp sa primesti ajutor? il intreba recuperatorul care revenea de la usa inchisa.
- Te rog…Am familie…am copii, gemu palid omuletul. Nu mai ramasese nimic din marele si arogantul director…

“Cit de previzibili sint cu totii…”

- Te referi la tirfa de nevasta-ta care iti cheltuie banii pe toale, accesorii, bijuterii, operatii estetice, care se culca cu toti servitorii ce ii aveti, cea care ademeneste in fiecare an un student pentru desfatarea ta proprie in timp ce ea va priveste? La fiul tau retard care nu stie altceva decit sa alerge beat sau drogat in bolizi decapotabili cu suita de paraziti pe care ii intretine, din club in club in cautarea unei noi victime pentru un viol in grup? La ei te referi?
- De unde stii tu…? reusi se biguiasca celalalt prabusit acum in fotoliul devenit dintr-o data prea mare.

Recuperatorul se apropie incet de Berzea, afisind un zimbet blind:
- Haide…Fulgerator, ii prinse mina dreapta ca intr-o menghina, si il intepa intre degete cu seringa ce o tinuse ascunsa in plama.
- Ceeee faaaciii?!
- Eliberez pamintul de un gunoi…Liniste-te, va venii repede. E o moarte mai buna decit ai merita…

Berzea se zvircoli de citeva ori, apoi moartea il imbratisa cu pasiune. Ramase moale in fotoliu, cu ochii morti fixind tavanul.

Necunoscutul ridica receptorul din furca si il azvirli linga scaunul fostului director, arunca o ultima privire circulara in birou, apoi descuie usa privata ce dadea in culoarul prin care se fofila directorul cind pleca pe nesimtite din firma.

In acelasi timp, la secretariat isi facea aparitia un ins matahalos gen muschi fara creier in compania unui tip cu aspect de sobolan bolnav de varsat.

- Suntem pentru intalnirea de la ora 13 cu domnul Berzea, am avut o pana de motor…

Omul in negru cobori sprinten ultimele trepte si parasi cladirea pe usa de serviciu. Se opri un moment, viri manusile in buzunarul hainei, isi puse ochelarii negrii si zimbi cerului albastru:
“Te poti odihni in pace acum fratioare…”