Ceasul sună brutal în urechile mele. Întind o mînă şi îl opresc.
Liniştea e de-a dreptul divină!
Cît e ceasul? Ah, da, trebuie să fie cam şapte.
Doar aşa l-am pus să sune aseară.
Sunt rupt de oboseală. Exagerez binenţeles.
Şi totuşi,parcă aseară nu mă dureau aşa de tare muşchii.
Care muşchi? Absolut toţi cei care sunt, mai bine zis au fost implicaţi în transportarea mobilei şi celorlalte cutii şi chestii care sunt acum împrăştiate prin apartamentul în care tocmai m-am mutat.
Simt din nou acea imensă satisfacţie de a sta în sfîrşit singur. Singur!!!
Mă ridic din pat şi încep să ţopăi. Nu durează mult, mă împiedic de ceva şi cad precum un sac de cartofi.
Noroc c-am pus deja mocheta. Aterizarea nu e aşa de dură.
Îs prea adormit încă pentru a o simţii.
Da, şi de trei zile, oficial, eu, Cazimir Alexandru stau de unul singur într-un apartament de două camere, şi incă unul într-un bloc vechi deci foarte înalt aşa că cei aproape doi metri ai mei se vor simţi foarte bine aici.
Iar îmi revine durerea aceea de spate.
Noroc că stau doar la etajul unu. Şi asta e suficient avînd în vedere faptul că am cărat de unul singur totul.
Nici acum nu ştiu cum am reuşit să urc patul dublu. Ştiu doar că la un moment dat eram leoarca de sudoare şi ca dupa ce am pus,mai degrabă trîntit ultima cutie pe jos (cu haine din fericire) am aruncat de pe mine ţoalele, de fapt maieul şi pantalonii scurti, am facut un duş ultra rapid, am fixat ceasul şi am adormit ca o buturugă.
Mă hotărăsc totuşi că nu e recomandabil să rămîn pe jos. Aşa că mă ridic.
Ce haos! Nu-mi vine să cred cum am lăsat totul. Şi asta numai că am fost încăpăţînat.
Am vrut să fac totul de unul singur. La inceput maică-mea nici nu a vrut să audă de aşa ceva. De fapt nici n-a fost de acord cu mutatul.
Tata a fost sprijinul meu aici: “Are deja o vîrstă, o stare dacă el vrea să plece pe cont propriu n-ai ce-i face…”
Ceea ce contează e că am făcut-o şi pe asta. De asemenea am renovat apartamentul în timp record. O săptămînă şi nu a fost fuşăreală. Am stat cu meşterii şi chiar am pus mîna ca să fiu sigur că fac treabă bună. Mocheta am pus-o eu.
Mă uit in jurul meu. De fapt dezordine e doar în dormitor şi sufragerie.Bucătăria şi baia sunt aranjate brici. Nu lipseşte absolut nimica.
Îmi fac loc printre cutii. Abia acum observ că am instalat fiecare piesă de mobilier. Aşa că nu-mi rămîne decît să pun lucrurile la locul lor.
Fain! Intru în baie. Văzandu-mă în oglindă observ că am dormit complet dezbracat.
Numa’ bine pot face direct duş. De data asta las apa să fie un pic mai rece. Să mă învioreze.
Iau halatul pe mine. E mai bine aşa. De mîncat nu prea am poftă. Totuşi îmi încălzesc nişte lapte.
Dacă mă gîndesc, mai bine aş mînca ceva. O omletă ar pica foarte bine la stomac.
Trec cîteva minute şi cu burta plină mă întorc în dormitor. Trecînd prin sufragerie (n-am hol, în baie se ajunge prin dormitor sau bucătărie) remarc faptul că totuşi în dormitor e ordonat faţă de cealaltă cameră.
Mă îmbrac repede. Azi trebuie să termin cu despachetatul. Mîine cel tîrziu.
Ce-i azi? Marţi. Iar nu am fost la cursuri. Totusi e prima oara cînd lipsesc din motive obiective.
Prietenii mei nici nu ştiu încă. La treabă!
Hait! Sună telefonul!
Sună, sună, dar unde e?
Mă ghidez după sunet cînd deodată îl văd la îndemînă pe dulapul de haine.
Ridic receptorul, se aude tonul şi în acelaşi timp sună iar.
E clar, e mobilul.
Ce imbecil, normal că e mobilul, nici măcar mama nu ştie numărul de telefon al apartamentului.
Şi nici nu-l va şti o perioadă.
Găsesc cu greu telefonul în haina din cuier. În sfîrşit răspund:
-Da.
-Te-ai trezit?
Ce întrebare desteaptă.E Andi.
-Da.
-Sper ca n-ai uitat ca azi mergem la firma aia .
-Pentru contract?
-Da.
-La ce ora era întîlnirea?
-La două.
-Perfect. Mersi ca mi-ai amintit. Te salut.
-Ciao.
Asta îmi place la Andi în afaceri: întodeauna scurt şi cuprinzător la fel cu mine,de aceea ne înţelegem noi aşa bine chiar dacă teoretic eu sunt şeful şi el e secretarul.
Mă uit la ceasul de pe perete. E nouă jumătate.
Aşa că am la dispozitie cam două ore să fac ceva ordine.
La treabă! Încep cu dormitorul. Aici nu sunt aşa de multe de aranjat.
Încep prin a despacheta toate hainele. Le aranjez cu meticulozitatea mea specifică.
Lucrez repede fredonînd. Starea de satisfacţie mă invăluie din nou.
Gata. Încep şi adun cutiile acum goale. Le pliez şi le aşez deasupra dulapurilor. Poate mai am nevoie de ele. Mă aşez în singurul fotoliu din cameră.
Încep să rîd. De fapt azi n-am avut cursuri.
Ce deştept! Am uitat ce data e azi. E şapteşpe’ iulie. A trecut o săptămînă de cînd am luat examenele anului trei.
Da. Mă ridic şi trec în sufragerie. Aici e de lucru. Arunc o privire la ceas. Aproape doişpe’.Nu voi termina azi.
Nici nu apuc să deschid prima cutie cînd aud soneria. Cine poate fii?
Deschid brusc uşa. Din prag mă priveşte o tipă cu o farfurie cu prăjituri în braţe.
O privesc şi eu amuzat. Îmi amintesc c-am întîlnit-o de cîteva ori pe scări.
De cel puţin trei ori ieri. E o vecină. Stă chiar deasupra mea. Bună tipa.
-Ciao. face ea.
-Ciao. îi răspund eu din ce în ce mai amuzat.
-Sunt vecina ta de deasupra.
-Ce interesant. fac eu.
Începe să se fîţăie. Se vede că s-a gîndit mult pînă să vină aici.
Cred că a rămas puţin şocată de ţinuta mea sumară adică o pereche de pantaloni scurţi.
-Ţi-am adus nişte prăjituri de bun venit. Şi îmi întinde farfuria.
-Te-aş invita înăuntru, dar, după cum poţi vedea - şi mă dau la o parte - n-am aranjat încă apartamentul.
Şovăie un pic după care îmi spune dezinvoltă:
-Am putea urca sus la mine…
-Sigur ca da, numai să mă schimb. Trebuie să plec la unu jumate pînă undeva. Haide înăuntru.
Nu aştept răspuns. Mă întorc şi mă reped în dormitor. Strig:
-Fă-ţi loc pe undeva şi stai jos. Sint gata imediat.
Îmi trag o pereche de pantaloni, un tricou mă-ncalţ si dupa o scurta verificare în oglindă mă întorc.
-Numai să-mi iau nişte chestii. Chestiile sunt servieta şi haina din cuier. Mă întorc spre ea:
-Apropo. Alexandru, Cazimir Alexandru, prietenii îmi spun Alex.
Îmi strînge mîna.
-Raluca, Radovan Raluca.
-Îmi pare bine.
Iau cheile de pe masuţa de lîngă uşă.
-Putem merge.
Încui şi o urmez pe proaspăta mea cunoştinţă.
-Aşa vecini să tot ai.
-Poftim? Se întoarce ea de lîngă uşă dupa ce am urcat scările.
-Am spus că îmi place ce vecini am Mă asez pe canapeaua din cameră uitandu-mă în jur. Frumos aranjat.
Ce sare în ochi e biblioteca ce ocupă aproape doi pereţi ai camerei.
-Bei o cafea?mă întreabă ea din uşa bucătăriei.
-Da merci. Se poate fuma? întreb eu observînd scrumiera de pe masuţa din faţa canapelei.
-Sigur. Vin şi eu imediat. Ia o prăjitură şi spune-mi cum e.
Gust. E chiar foarte bună.
-Excelentă. zic eu în timp ce îmi aprind prima tigară de pe ziua de azi.
-Esti student?
-Da,la managment. Tu? Lasă-mă să ghicesc. Eşti la Istorie.
-Cum de-ai ghicit? face ea scoţînd capul pe uşă.
-Multe cărţi de domeniu. zic eu.
Raluca apare purtănd tava cu cafea. O pune pe masuţă şi se aşează lîngă mine. Işi aprinde şi ea o tigară. Ceva lung, bănuiesc un Kent sau altceva uşor. Se uită la mine şi mă întreabă:
-Ce fumezi?
-Davidoff.
-Şi tu? Ce coincidenţă!
-Cum de nu eşti în vacanţă? schimb eu subiectul şi arunc o privire discretă la ceas.
Ştiu cum e cu discuţiile. Uiţi de tine. Mă uit la ea cercetător. Arată al naibii de bine. Un corp de manechin dotat cu toate extrasele necesare, un năsuc în vînt, o gură senzuală, nişte ochi extraordinari de un albastru azuriu ce merg perfect cu părul lung de culoarea caramelei.
Îşi dă seama că o studiez dar nu se sfieşte, din potrivă, face şi ea la fel.
Trebuie să fie ceva la mijloc dacă e acasă în loc să se prăjească la soare, şi cred că la mijloc e nişte creier, mult creier, se citeşte din privirea-i deschisă.
Trage îndelung din ţigară înainte să-mi răspundă:
-Nu m-am hotărît încă unde să plec. Dar tu?
-Mai am nişte treburi de rezolvat aici. Plus că trebuie să mă instalez cum se cuvine. Dar am programat plecarea cam prin treizeci.
-Şi unde te duci? La mare, la munte, afară?
-În primul rînd în munţii Orăştiei, poate în Apuseni, pe urmă la Costineşti.
-Interesant. spune ea gînditoare. Mergi singur?…Cu prietena?
Aha, deci e curioasă. Asta e bine.
-Nu ştiu încă cu cine merg. N-am vorbit încă cu prietenii iar prietenă n-am.
-Zău? Apoi brusc interesată. Şi unde exact mergi în Şureanu?
-Fac turul cetăţilor de acolo. Am fost şi anul trecut.
-Te pasionează istoria?
-Da .
Îi pot vedea interesul din ochi.Te pomeneşti …Mă uit la ceas.
Hait! E două fără douăzeci. Ma ridic.
-Îmi pare rău dar trebuie să plec. Mulţumesc de cafea şi prăjituri. Poate mai vorbim.
-Sigur. Dacă vrei, cînd te întorci cheamă-mă să te ajut la despachetat.
-Bine. mai spun eu din prag.
-Îmi pare bine că te-ai mutat aici. mai spune ea înainte să închidă uşa. Ciao.
-Ne vedem diseară. zic eu în timp ce cobor scările.
Maşina mă aşteaptă cuminte lîngă trotuar. Afară e o caldură zdrobitoare. În maşină e şi mai şi.
Demarez în trombă. Sper să nu întîrzii.
E o aglomeraţie nebună în oraş. Toată lumea se grăbeşte. Unde se grăbesc toţi nu am idee. Închid cu satifacţie portiera. Eu am ajuns la destinaţie.
Şi încă la timp. Am la dispoziţie exact cinci minute pentru a urca treptele ce duc la sediul unde mă aştepta un patron al unei firme ce ne va cumpăra serviciile, sper.
Andi e deja acolo. Pariez că a ajuns cu zece minute mai devreme decît trebuia
Salut vesel pe contabilă şi mă îndrept spre birou. Intru pe uşa la secundă. Aşa îmi place.
Patronul, un tip uscaţiv cu chelie se ridică grav din fotoliu şi îmi întinde mîna.
-Domnule…
-Buna ziua.
-Luaţi loc.
-Mulţumesc.Mă aşez în scaunul alăturat lui Andi şi scot documentele din servietă.
-Nu cred că mai e nevoie de formalităţi. Dacă binevoiţi să semnaţi aici. Şi îi întind hîrtiile.
Tipul verifică dacă sunt cele pe care deja le ştia pe de rost şi în cele din urmă se conformează.
Ne tragem şi noi iscăliturile alături. Gata, din momentul acesta au cumpărat seviciile noastre în domeniul publicităţii pentru un an de zile
-Mulţumesc mult. zic eu ridicîndu-mă şi strîngîndu-i din nou mîna cheliosului. Să sperăm că vom avea o colaborare fructuasă.
Andi se ridică şi el. După privire îmi dau seama ce vrea să zică:
-Mă ocup eu de restul amănuntelor.Ştiu că ai treabă.
-Iţi dau eu un telefon mîine după ce termin.
Ies grăbit din clădire. Cît am de lucru! Ca să nu mai vorbesc de despachetat.
Sper să fiu acasă pînă la opt. Asta în cazul cel mai fericit. Nici să ajung la maşină că sună telefonul.
Nu-mi place să vorbesc pe stradă şi mai ales în mers, dar de data asta calc peste principiu:
-Da!
-Alex, ciao, mama.
-Ciao. Ce s-a întamplat?
Sunt mirat. Maică-mea nu are obiceiul să mă sune aşa devreme.
-A fost pe aici un baiat, un coleg de-al tău de şcoală, mi se pare că-l chema Voicu, unu gărsuţ şi cu părul roşu. Zicea că trebuie să-ţi vorbească neapărat.
-Şi nu i-ai dat numărul de mobil?
-Ba da. Ar trebui să te sune. Nici nu a terminat de spus şi se aude un mic bipăit. E clar, mai sună cineva.
-Mami, trebuie să închid că mă sună cineva.
-Bine.
-Ciao.
-Ciao. Răspund din nou la telefon:
-Da.
-Alexe!
-Da.
-Voicu la telefon.
-Salut Voicule, ce mai faci, că nu te-am văzut de-un car de ani?
-Ascultă, trebuie să-ţi vorbesc neaparat!
-Ce s-a-ntîmplat?
-I-am vazut! Sunt iar pe urmele noastre!
Încep să devin atent. Vocea îi tremură. Ceva l-a speriat.
-Linisteşte-te. Pe cine ai văzut?
-Pe ticăloşii aia doi ce i-am băgat acum 5 ani la bulău.Nici nu mai ştiu cum îi cheamă.
-Calmeaza-te. Nu se poate să fie ei. Mai au mult şi bine de stat acolo.
-Îţi spun că i-am vazut…M-au vazut şi ei pe mine, şi m-au recunoscut…Să fi văzut ce faţă a tras ăla slab. Ascultă-mă…Te-am sunat ca să şti şi tu..,să ai grijă…Mi se termină cartela…
S-a întrerupt. Rămîn pe gînduri cu mîna pe portiera maşinii. Nu se poate să fie ei. Voicu ăsta a rămas la fel de zăpăcit. Am prea multe de făcut.
***
Mă trantesc sfarsit in fotoliu. Arunc o privire aproape muribundă la ceas. E trecut de ora unsprezece dar sint mutumit, am facut tot ce mi-am planificat.
Binenteles cu exceptia amenajării apartamentului care are sufrageria exact la fel cum am lasat-o…
O bataie în uşă îmi rupe şirul gîndurilor.
-Intră, e deschis!
Normal, e Raluca. Mă ridic cu sforţări. Încă îmi funcţionează maşina după ce toată dupamiaza am petrecut-o lucrînd la ultimul proiect media si apoi la masina pe care încă mă încăpăţînez să încerc să o repar de unul singur.
E vorba de un Willy Jeep cu caroseria aproape nouă dar cu motorul praf plus transmisia pe butuci.
Ii trag fetei un zambet ca la carte, marca Alex.
-Ciao. Apoi imi aduc aminte îngrozit că sînt plin de unsoare din cap pînă-n picioare. Scuză-mă. Abia am venit.
-Am observat, zîmbeşte ea. Ce faci în continuare?
-Primul punct: fac un dus, secondo: mai fac un dus, tertio:…
-Mai faci un dus, rîde ea.
-Nu, îmi caut ceva de mancare că-s mort de foame şi nervi n-am să mai gătesc.
-Pe urmă?
-Îmi termin treaba în sufragerie că nu mai vreau o dimineaţă cu apartamentul în dezordine.
-Te ajut cu ceva?
-Depinde la care punct vrei? si incep să rîd. Îmi face bine prezenta ei. ”Ai grija!”mă atenţionez, ”să nu te frigi!” -Deocamdată doar la despachetat şi dacă esti dispus sa risti…face o pauză suficientă pentru a lasa să se înţeleagă altceva…., îţi pot oferi eu o cină…vii sus după ce ai trecut prin cele două puncte.
Se întoarce şi iese fără grabă.
-Vezi să vii înainte de doişpe că altfel îţi iei micul dejun…mai strigă ea.
Închid uşa şi mă reped în baie.
După zece minute, “curat şi plăcut uscat” sint în faţa uşii. Încerc clanţa. Aşa cum mă aşteptam, e deschis, intru fără nici o invitaţie şi ajung ghidat de mirosul plăcut în bucătarie.
-Ce ne prepari?
-Peşte prăjit şi salată a’ la de toate.
-Abia aştept.
-Fi bun şi abia aşteaptă pe canapea.
-E vreo reţetă secretă? Sper că nu ai de gînd să mă serveşti pe măsuţa aia joasă de dincolo. Lasă-mă măcar să pun masa. -O.K. Farfuriile sint în dulapul acela, tacamurile le poţi vedea, iar şerveţele nu mai am. Ne vom multumi cu ştergare.
-Perfect.
Încep să aşez farfuriile şi tacîmurile pe masă, între timp mai arunc cîte o privire furişă. Arată bine şi cînd găteşte. E îmbrăcată într-o pereche de pantaloni scurţi, un tricou şi nelipsitul şorţ ce orice bucatar care se respectă are. Si eu port aşa ceva cînd gătesc, roz cu picăţele, cadou de la….
Ea poartă unul roşu aprins. Mă surprinde uitandu-mă şi zîmbeşte. Trebuie să recunosc că începe să-mi placă.
