weblogu’ lu’ maK

Acest post nu este un raspuns la intrebarea de mai sus. Daca stiam raspunsul il scriam imediat dupa intrebare sau mai simplu il scriam ca si o rubrica de genul: “stiati ca…”

Am in schimb citeva speculatii pe care ti le voi expune. Le voi etala in ordinea personalitatilor din care sint compus

A. Pesimistul

Nu exista suflet pereche, doar o cautare fara sfirsit, alergarea dupa o fata morgana ce dispare la fiecare culme atinsa cu sfortari ce se dovedesc inutile. Doar iluzia ce dispare odata cu rasaritul soarelui si limpezirea capului.

B. Romanticul/Sentimentalul

Fiecare are o jumatate in lumea asta. La inceput sufletele au fost intregi, apoi dintr-un motiv necunoscut ele s-au injumatatit si acum fiecare alearga pentru a se reintregi. Toate relatiile ce esueaza sint pregatitoare pentru final cind vom sti exact cine e aleasa/alesul, important este sa ai taria de caracter sa nu renunti sau mai rau sa cazi in compromisuri de teama singuratatii. Vorba ceea faimoasa: “All the good things come to those who wait”

C. Rationalul

Sufletul pereche este o chestiune de compatibilitate dintre persoane pe diferite niveluri, cu cit o persoana este mai complex alcatuita (psihic) cu atit mai greu ii va fi sa-si gaseasca jumatatea, se stie doar, “fericiti cei saraci cu duhul, caci a lor este imparatia cerurilor”. In alte cuvinte, cu cit esti mai putin pretentios/oasa cu atit de multe posibile perechi te asteapta in lume.

A+B+C= Eu, in concluzie:

Exista sanse sa nu imbatrinesc singur dar ele sint asa de mici incit pesimistul s-ar lasa pagubas, romanticul ar inebuni iar rationalul s-ar duce in padure…

Speranta moare ultima dar nici mult de trait nu mai are..

In ultima vreme sint tot mai dezamagit de filmul vietii mele. Personajele sint multe si slabe de caracter, scenariu tinde spre monotonie, locatia e aceasi de luni de zile iar regizorul a lasat totul in libera desfasurare.

Lasind la o parte metaforele, de multa vreme nu mai scriu nimic, pentru ca nu am nimic nou de spus, zilnic vad intimplindu-se aceleasi rahaturi.

Oamenii merg in pas alergator spre inceputul sfirsitului, urmarindu-si doar satisfacerea egoista a tuturor acelor nevoi inutile in realitate, trecind peste moralitate, bun-simt, cinste si alte caracteristici de mult uitate si calcate in picioare de acest “hommo voracis-cupiditas“ caci nu mai are nici un dram de incelepciune pentru a merita acel “sapiens”. Sau daca mai are, e suprimata de lacomia sa.

Intelegi, asta e singurul lucru pe care vreau sa il spun, doar sa trag acel inexistent si mut semnal de alarma. Inclusiv eu m-as plictisi sa repet asta mereu, daramite tu care mai arunci un ochi pe aici.

M-am saturat sa aud / vad / citesc stiri de tot felul incit mi-a pierit orice pofta de a comenta, oricum sint destui deontologi care fac asta, unii chiar pentru un salariu bunicel. Precum multi, am trecut de faza de negare, peste indignare, am ajuns la cea de asteptare. Resemnare ar fi prea mult spus, de altfel nu imi sta in singe sa ma asez pe tusa si sa privesc la ceilalti cum se joaca.

In consecinta voi renunta momentan sa iti arat mizeria ce ne inconjoara, daca nu o vezi, o vei simti cind te va inabusi. Oricum, rolul asta de “aratator al rautatilor” incepea sa ma plictiseasca, mai ales ca nimeni nu vedea ce voiam eu sa arat.

Daca si cind voi mai scrie aici va fi pentru amuzament, eventual bataie de joc asupra celor de mai sus sau pentru a-mi lasa imaginatia si gindurile sa alerge unde vor ele.

Este vazuta diferit functie de culturi, religii, civilizatie.

O trecere dintr-un tarim spre altul, evolutie sau involutie functie de ultima viata, accesul in dimensiunea zeilor, rai, iad, vid. Cam acestea sint presupusele destinatii.

Momentul in sine? Luati un balon, umflat, colorat cu desene amuzante. Lasati incet aerul sa iasa afara. Ce ramine in urma? Un material inert, fara forma, nici macar o umbra a ceea ce reprezentase inainte.

Nu doresc nimanui sa vada cum dispare acea scinteie numita viata. Dureaza citeva secunde, dar te va marca toata viata. Indiferent daca este vorba de un om sau o vietate, pentru o persoana cu suflet nu e nici o diferenta, durerea e la fel de mare. E parca ai prelua tu golul acela ce a ramas dupa ce s-a dus. Un gol care indiferent ce vei face, va ramine acolo, vesnic prezent.

Aud persoane zicind spre consolarea celor care au pierdut pe cineva: “O sa treaca, ai sa vezi.” Sa treaca? Nu trece niciodata, asa ceva nu se uita, nu se trece peste.

Tin minte si acum toate episoadele cind m-am intilnit cu doamna cu coasa.

Nu e o doamna rea, doar face o slujba neplacuta. Nu e nimic personal. Ea merge de la palate la cutii de carton. Rezultatul e la fel de inexorabil. La aceea intilnire, pe care nu o vei rata indiferent ce vei face in viata, esti doar tu si ea. Nimic si nimeni decit voi doi. Vei fi gol exact cum ai fost la nastere, nu poti lua cu tine nici un ban, nici o casa, masina, nimic din ce ai strins mai mult sau mai putin cinstit de-a lungul vietii. In acele ultime momente inainte sa pleci, iti vei da seama singur ce fel de viata ai dus. Vei vedea toate greselile si toate deciziile bune ce le-ai luat de-a lungul timpului. Dar va fi prea tirziu, nu vei putea lasa nici un sfat in urma ta celor dragi. Ei isi vor duce zilele cum ii va duce mintea si inima pina la intilnirea lor cu doamna in negru.

Sa iti fie frica e moarte e la fel de inutil precum a spera ca tie nu ti se va intimpla niciodata. Printi sau cersetori, cu totii murim, mai devreme sau mai tirziu, impacati sau nu, asta tine de fiecare.

Later edit:

Pentru cei care aveti impresia ca am scris o insemnare morbida, o intrebare:

Ce e mai bine, chinul sau trecerea dincolo? Nu spune niciuna, raspunsul asta nu il poti da mereu, vine el momentul cind nu ai de ales.
Ce ai prefera un chin vesnic in viata, (caci vei ajunge acolo, corpul ti se deterioreaza de cind ai parasit pintecele mamei) sau eliberarea finala?

Eu unul prefer sa cred ca cel ce a plecat dintre noi o duce mai bine acum, decit sa ii pling de mila. Singura problema e golul acela de care iti ziceam mai devreme…

Mereu am gasit acest pasaj plin de semnificatii ce se aplica si in zilele noastre la mii de ani dupa ce a fost scris.

Am stat aproape un minut gindindu-ma daca sa scriu sau nu urmatoarea propozitie simpla:

Sunt deprimat.

Am facut precizarea de mai sus intrucit eu scriu live, la inspiratia momentului, fara nici un preambul pregatitor.

Da, sunt deprimat. Ma deprima vremea plumburie si rece de afara, fuga lasa a soarelui si mai grav, prostia fara de margini in mijlocul careia traiesc.

Pe zi ce trece „dusul in padure” suna din ce in ce mai atragator. Oricat de stoic imi place sa cred ca sint, ma tem ca voi ceda acestui impuls la un moment dat.

Motivele sunt nenumarate. Azi voi trata unul care mi-a captat recent atentia. Este vorba de religia in scoli si caracterul ei nisipos (adica vrei nu vrei, iti intra prin toate orificiile).

Nu sint tata (cel putin nu stiu sa fiu) dar asta nu ma impiedica sa ma pun in aceasta ipostaza.

Religia este unul din instrumentele de manipulare a maselor. Acest aspect l-am subliniat deja in una din insemnarile precedente dar am gasit necesar sa repet asta.
Si atunci cum as putea eu (parinte imaginar) sa imi incredintez copilul (minte cruda si nevinovata) acestei masinarii de cioplit suflete?
Copii au un sistem simplu de gindire, invata in primul rind dupa exemple, fara a putea sa discearna adevarul din spatele tilcului.

Religia il va invata despre un rau inexistent, despre o lume falsa, cea impartita intre ingeri si demoni, rai si iad, cind de fapt lumea este asa cum o facem noi, oamenii, care sintem buni si rai, amestec intre negativ si pozitiv, ispite si principii, morala si vicii.

Nu as avea nimic impotriva acestei „materii” daca ar fi vorba de ceva modern, adus la zi, in pas cu vremurile, dar dupa cum bine stiti vorbim despre ceva arhaic, depasit, plin de contradictii. Majoritatea adultilor nu sint in stare sa extraga doar partile pozitive din religie, cum am putea cere asa ceva de la un copil?

In concluzie, sint deprimat. Sintem condamnati de la cea mai frageda virsta sa repetam greselile altora.

Fericiti cei care nu isi dau seama, fericiti cei saraci cu duhul.